Receptarea lui Giorgio de Chirico este legată, în general, de „pictura metafizică“. Tindem să restrîngem ansamblul operei – variată, plurivalentă, dar mai ales vastă – la imaginea unei pieţe italiene în amurg, cu umbre prelungi, statui antice şi o nesfîrşită solitudine. Există, însă, multe alte faţete: relaţia cu mişcarea surealistă, latenţele Antichităţii clasice şi ale poeziei lui Böcklin, dialogul cu tradiţia artistică europeană sau atenţia acordată tehnicii (şi materiei) picturale, autoreflectarea în raport cu istoria formulării portretului. Giorgio de Chirico. La fabrique des rêves, 13 februarie-24 mai 2009, Musée d’Art Moderne de la Ville de Paris.
Toate aceste straturi ce compun personalitatea artistică a lui Giorgio de Chirico sînt readuse în atenţie prin discursul actualei retrospective de la Paris. Aceasta, se cuvine să amintim, a fost prefaţată de un alt eveniment similar – expoziţia Giorgio de Chirico in Schweizer Sammlungen, la Muzeul de Artă din Winthertur, între 23 august şi 22 noiembrie 2008; ambele montaje încadrează, de fapt, comemorarea a trei decenii de la moartea pictorului (20 noiembrie 1978).
Un univers interior, profund intelectualizat, proiectînd în afară o nelinişte metafizică
Expoziţia amplasată la Muzeul de Artă Modernă din Paris reconstituie, prin cele 170 de tablouri, sculpturi, gravuri, desene din 1909 pînă în 1975, totalitatea operei, în acord cu invitaţia artistului de a n-o percepe fracturat: „în opera mea nu există nici etape, nici tranziţie de la un stil sau altul, cum adesea s-a afirmat“ (30 aprilie 1970, interviu în Europe). Deşi componentele imaginarului său – piaţa, colonada, zidul, statuia antică, trenul, manechinul, arheologul, calul sau mecanismul geometric – migrează liber, fluid, de la o epocă la alta, este posibilă, totuşi, departajarea stilistico-tematică. În parte, aceasta este şi miza expoziţ
