A patra ediţie a Festivalului Internaţional de Chitară de la Radiodifuziune, organizat între 18 şi 25 martie, a avut din nou invitaţi străini de primă mînă, care au împărţit concertele şi recitalurile cu tineri instrumentişti români. Prin alcătuirea programelor, evenimentul reflectă în bună măsură situaţia actuală a chitarei şi rolul pe care îl joacă în lumea muzicală internaţională. Mai întîi, concertele. Chitariştii nu au prea des şansa de a cînta cu orchestre simfonice, din două motive: repertoriul restrîns şi lipsa unei reţele adecvate de promovare. Lucrările concertante de calitate, scrise pentru chitară, se numără pe degete şi, în general, se preferă recitalurile solo. Nedispunînd de suficient volum, chitara trebuie amplificată în relaţia cu orchestra – lucru dificil de făcut, în aşa fel încît rezultatul acustic să fie satisfăcător. La Sala Radio s-a ales o soluţie mai puţin fericită, folosindu-se boxele mari, laterale, care au creat o senzaţie de stereofonie artificială, fiind poziţionate foarte departe de sursa naturală de sunet, din mijlocul scenei. Deşi, mai potrivită ar fi fost o singură boxă amplasată lîngă solist, mai ales în cazul recitalurilor; la concerte apar alte probleme, fiindcă membrii orchestrei nu aud la fel de bine chitara din orice punct al scenei. Chiar şi amplificată ideal, chitara are nevoie de un interpret incisiv, care să se impună dinamic şi timbral în faţa ansamblului. Aşa s-a întîmplat în prima seară, cînd Ionuţ Zamfirescu a cîntat în primă audiţie Concertul nr. 2 de Cătălin Ştefănescu Pătraşcu (dirijor – Ovidiu Drăgan). Cu o interpretare sigură şi virtuoză, Zamfirescu a scos în evidenţă calităţile compoziţiei, activă ritmic şi în dialogul tutti-solo. Trebuie spus că, în general, inteligenţa creatorilor de a pune chitara într-o poziţie favorabilă este foarte importantă – lucru bine cumpănit de Cătălin Ştefănescu. Dacă, de exem