Dragă Bogdan, Văd că-mi oferi o adevărată situaţie rusească, precum în frumoasele basme ruseşti. Mă pui în faţa a trei drumuri, asemenea poveştii, din care trebuie să aleg unul: fie Bulgakov, fie Zamiatin, fie Platonov. Şi, pentru a mă face să mă simt „ca acasă“, mă anunţi că, pe orice cale aş merge, tot în iad voi ajunge. Dacă eroii din poveste mai aveau şanse să aleagă, din întîmplare, varianta cea bună, eroii noştri din perioada „istoriei literare staliniste“, nu aveau, din păcate, nici una. Însă, înainte de a merge în iad cu unul dintre ei, dă-mi voie să merg mai întîi la poliţie. De ce la poliţie?, mă vei întreba. Imediat vei înţelege. Cum legătura dintre operă de artă şi Stalin mă preocupă în mod special, i-am adresat lui Boris Groys cîteva întrebări pe acest subiect. Eroii noştri literari, în mod special Platonov, erau cap de listă. Groys îmi sugerează că, pentru a înţelege ce se întîmplă în spaţiul de tip stalinist cu raportul dintre „criticul total Stalin“ şi scriitor, ar fi bine mai întîi să înţelegem ce se întîmplă în afara acestui spaţiu. Adică, ceea ce spuneam în scrisoarea trecută: ce se întîmplă cu opera de artă în prezent. Pentru a înţelege parcursul operei de artă de la galerie şi muzeu pînă la specialiştii şi instituţiile care o legitimează sau o delegitimează, Groys aduce un exemplu excelent. Acum doi ani, ţinea o prelegere despre opera de artă într-un muzeu central din New York. Avea la îndemînă cîteva obiecte/opere readymade pe care le dădea drept exemplu. Conferinţa s-a terminat, lumea s-a împrăştiat, lucrările şi-au luat locul în muzeu, iar Groys se pregătea de plecare. În drum spre ieşirea din muzeu, din greşeală, a înhăţat un readymade, unul care în muzeu are funcţia de „operă”, iar în viaţa obişnuită are te miri ce altă funcţie. A început un întreg tămbălău: s-a declanşat alarma, au apărut funcţionarii şi, în scurt timp, a venit pol