Născuţi asasini – am scris în rubrica precedentă – este ultimul dintre filmele anilor ’90 la care mă voi referi, cel puţin deocamdată, în ceea ce priveşte relaţia dintre eroi şi diversele faţete ale societăţii de consum. Nu am epuizat încă – plecînd de la aceleaşi selecţii afective şi deloc exhaustive – filmele dragi mie, aparţinînd altor epoci: Fahrenheit 451, 1966, în regia lui François Truffaut, după romanul lui Ray Bradbury, din 1953, poate fi şi el considerat ca aparţinînd, de pe o poziţie specială, aceleiaşi serii... Evident, romanul lui Bradbury este o antiutopie, descriind o societate a viitorului care se plasează, ca mai toate cele asemenea, într-un amestec de fascism şi de comunism. În 1953, cînd Bradbury a scris cartea, o atare viziune era de înţeles; ca şi contaminarea elementelor totalitare cu glimpse-uri ale unei societăţi de consum la început de drum. Eroii din Fahrenheit 451 sînt supravegheaţi şi controlaţi non-stop, după modelul orwellian, cu ajutorul televizoarelor: în fiecare locuinţă există unul sau două ecrane uriaşe în care nu apare Big Brother, ci cîte o „verişoară“ sexy ce veghează, full-time, la spălarea pe creier constantă a telespectatorilor. „Verişoara“ îşi consideră auditoriul o familie, îl numeşte chiar aşa, iar chestiunile pe care le discută cu membrii acesteia, de pe ecran, sînt unele cît se poate de domestice: cum să faci să nu fie 13 invitaţi la o petrecere, în ce fel să îi aşezi la masă, unde să-ţi cazezi musafirii... Lookul exagerat de cochet capătă o nuanţă horror: majoritatea locuitorilor acestei societăţi a viitorului sînt narcisişti, se mîngîie singuri încontinuu, fără să mai fie interesaţi de prezenţa celorlalţi. Aspectului fizic – îngrijit într-o manieră artificială, ca şi cum ar fi vorba doar de o carcasă, asemănătoare celei din filmele cu extratereştrii sau cu roboţi, şi atît – îi corespunde, evident, un interior..