Acum cîţiva ani, un subiect la modă în dezbaterile mai mult sau mai puţin critice era necesitatea festivalurilor de teatru. Bărbaţi gravi şi doamne energice cheltuiau ore lungi (adeseori, chiar în timpul unei asemenea reuniuni) pentru a stabili dacă festivalurile sînt bune sau nu pentru mişcarea teatrală naţională şi/sau locală, dacă organizatorii sînt apţi să le organizeze şi dacă spectatorii sînt pregătiţi să le recepteze. Vremea a trecut, actualitatea controverselor de acest soi s-a mai estompat, dar subiectul revine încă, periodic, pe tapet. Şi nu întotdeauna fără îndreptăţire. Căci, în condiţiile dispariţiei cvasitotale, în România, a turneelor tradiţionale, festivalul tinde cîteodată să preia funcţia de simplu vehicul al unor spectacole (plimbate dintr-un oraş într-altul, indiferent de tematica evenimentului ce se desfăşoară acolo), după cum, în condiţiile supravieţuirii tot mai dificile a teatrelor de repertoriu, festivalul este folosit, în faţa finanţatorului şi a presei, pe post de alibi pentru lipsa de activitate („N-am făcut noi decît un spectacol în stagiunea asta, dar n-aţi văzut ce festival am trîntit?“). Acestea sînt însă, în general, chestiuni care îi frămîntă pe critici. Privite dinspre beneficiarul principal – publicul –, lucrurile se schimbă radical şi orice teorie savantă îşi pierde sensul. Pentru că publicul are nevoie de festivaluri. Ceea ce ştiu şi criticii.

Un nou festival s-a născut, pe 17 martie 2009, la Sfîntu Gheorghe, în casa Teatrului „Tamási Áron“ din localitate. Numele lui mic este Reflex, iar numele mare, Bienala Internaţională de Teatru. Tatăl şi, în acelaşi timp, naşul său (în teatru, orice e cu putinţă) este László Bocsárdi, directorul instituţiei organizatoare şi unul dintre cei mai importanţi regizori din România, care a avut ambiţia – frumoasă, tot atît cît riscantă – de a „dota“ liniştitul orăşel covăsnean cu un eve