"Am descifrat prezenţa regelui ca pe o aluzie la transcendenţă.”
Nu garantez exactitatea citatului, căci nu am cartea la îndemână. Şi nici nu divulg numele autorului, spre a evita anumite reproşuri sau bănuieli. Spun însă că rar mi-a fost dat să citesc o descriere mai plastică, în chiar sintetismul ei, a rosturilor unui monarh. E uşor să observi că în cele nouă cuvinte din citat au încăput un destin, un sens, o ţară şi poate o lume. Când ştii să-l pui la treabă, cuvântul minunează, vindecă şi insuflă energii. Când îl iei drept aliat şi-i fructifici amestecul paradoxal de tărie şi fragilitate, simţi că ai mai multe şanse să desluşeşti tainele din jur. În schimb, când îţi baţi joc de el, folosindu-l până la uzură sau bagatelizându-l, acelaşi cuvânt se transformă în complicele tău neputincios, pe care-l foloseşti pentru schimonosirea lumii.
Scriu rândurile acestea la câteva zile după ce un post de televiziune s-a jucat cu vorbele şi a jignit dând impresia că venerează. Postul şi invitaţii la emisiune nu contează, important e doar sloganul emisiunii: „Regele Ion Dolănescu a murit! Trăiască regele Ionuţ Dolănescu!” Lăsând deoparte gravitatea, fastuoasă sau nu, a trecerii dincolo – „fiecare om când moare este împărat”, spune un vers – , orice om cu judecată sănătoasă e dator să se înfurie. Iată un nou exemplu de smintire publică. Iată un al nu ştiu câtelea caz de cuvânt pervertit. Şi-atunci? Să pozăm în făpturi blazate, care au aflat că simţul măsurii a ajuns un moft arhaic? Ar fi păgubos şi neconsolator.
Totuşi, ce se poate face? Un singur lucru. Să nu obosim scriind despre ce e bine şi ce e rău. Despre nevoia de-a limpezi apele. Inflaţia monarhică din ziare nu e doar un tip de tămâiere, ci şi o formă de lene mintală. Abundenţa de regi, regine, prinţese şi prinţişori dezvăluie o fascinaţie naţională pentru excepţionalism şi superlative
