Care va să zică, unanimitate, stimabile! Preşedintele ţării, preşedintele Senatului, premierul, ba chiar şi liderii sindicali au acceptat: avem nevoie de un împrumut de la FMI. Aşa încît va reveni, în limbajul nostru cotidian, sintagma "scrisoare de intenţie", care făcea pagina întîi a ziarelor pe vremea Guvernului condus de Victor Ciorbea.

Situaţiunea însă nu mai e cea de atunci. Pe vremea aceea, cînd investiţiile străine erau puţine, iar Traian Băsescu era admirat pentru că reuşise să obţină fonduri de la Banca Mondială pentru Ministerul Transporturilor, se discuta despre o "înrobire" a ţării faţă de FMI, care punea condiţii drastice, iar naţionaliştii (din PRM, dar nu numai) ţineau predici despre "transformarea României în simplă piaţă de desfacere pentru produsele occidentale". O asemenea ipoteză părea un dezastru pe atunci, iar închiderea unor întreprinderi construite pe vremea comunismului (vă mai amintiţi de "disponibilizarea în masă" a minerilor?...) era văzută de mulţi ca un fel de pierdere a suveranităţii naţionale şi a gloriei de "ţară industrializată". Dezbaterea publică se desfăşura pe coordonatele baricadei între "noi" şi "ei": noi " o ţărişoară abia ieşită din comunism, suferindă după tratamentul cu democraţie originală şi "economie socială de piaţă" impus de guvernarea Văcăroiu, dar care la o adică afişa în continuare o mîndrie prostească pentru că fusese dotată de comunism cu o măreaţă industrie care trebuia salvată cu orice chip, chit că era pe butuci; ei " Occidentul care, pe de o parte, ne dădea lecţii de democraţie, iar, pe de altă parte, se încăpăţîna să nu investească miliardele de dolari de care aveam nevoie disperată. La vremea aceea încă nu era clar nici că vom fi primiţi în NATO, nici că vom adera la UE, deşi cererile formale în acest sens fuseseră depuse chiar pe vremea lui Iliescu & Văcăroiu, cei blamaţi pentru lipsa reformelor