Ion Voinescu a fost la un pas să paralizeze în '56, într-un meci al "naţionalei" cu Suedia, cînd a rămas în poartă, deşi suferise o fractură de apofize la coloana vertebrală
Nu este o poveste cu "a fost odată". Ion Voinescu e o dovadă vie că devotamentul împins pînă la limitele suportabilităţii şi-a făcut mereu loc, chiar dacă neştiut de fani, în istoria "naţionalei". "Ţop" cum l-au alintat tribunele, pentru reflexele şi paradele sale, acolo, pe linia porţii, unde este cel mai greu, nu mai are reacţiile de altădată. Nu doar din pricina celor 80 de ani, pe care se încăpăţînează să-i ignore, dar mai ales din cauza urmelor adînci pe care i le-a lăsat fotbalul. E o adevărată "hartă" a durerii. "Am avut multe accidentări grave, mai ales la echipa naţională. Dar mîndria de a fi acolo era aşa de mare că nu mai simţeam durerea. Chiar dacă ulterior aveam să aflu că puteam să rămîn chiar şi în scaunul cu rotile toată viaţa, cum s-a întîmplat după meciul cu Suedia, în '56".
"Pe loc n-am simţit nimic"
17 iunie 1956. România întîlnea într-un meci amical Suedia. Vechiul "23 August" stătea să crape: 80.000 de oameni în tribune. În poarta noastră era Voinescu. Mai erau 15 minute şi scandinavii conduceau cu 2-0. Tillberg, care marcase ambele goluri, a luat o minge pe cont propriu.
Ion Voinescu îşi aminteşte: "L-a driblat scurt pe un fundaş de-al nostru şi m-am trezit singur cu el.«Mă, de data asta nu mă mai păcăleşti!», mi-am zis. Şi-a făcut mingea un pic mai lung şi am ieşit la picioarele lui. S-a auzit un trosc sec. Linişte. M-am ridicat imediat. Eram încălzit şi n-am simţit nimic pe moment. Pe el l-am văzut ducîndu-se şchiopătînd spre marginea terenului, pentru îngijiri".
"Pe vremea noastră nu apăruse noţiunea asta de vedetă. Jucam din pasiune. Era o onoare să reprezentăm România. Asta era cea mai mare răsplată, nu ban