Ce-ar fi ca într-o bună zi al lui ’97, ’98, ’99 şi eţetera " sînt dispus să aştept " să aibă loc încă o revoluţie şi toate partidele să treacă de la politică la politeţe? N-ar fi de schimbat mai mult de trei litere, şi alea finale.
Să avem politicoşi de dreapta, să avem politicoşi de stînga! Sau, mai doctrinar vorbind, politicoşi liberali, politicoşi social-democraţi, chiar naţional-politicoşi.
(Intransigent, aş rămîne pe mai departe la ai mei, politicoşii de centru, care o viaţă întreagă au luat-o peste cap, tocmai pentru asta, că sînt prea, că sînt foarte politicoşi şi strică orzul pe gîşte.)
Revoluţia aceea ar impune o singură obligaţie: să se înscrie în chiar numele partidului principiul politeţii. Care partid nu e politicos să fie desfiinţat, ca urmare a încălcării principiului său de bază. O altă bază să nu aibă şi pe ea să se clădească politeţea rezoluţiilor sale, politeţea argumentelor, politeţea vocabularului pentru fiecare m.d.p. Lumea s-ar putea înţelege asupra ce înseamnă politeţe, mult mai uşor decît asupra oricărui alt termen din sfera politicului. N-am mai bîjbîi căutînd cînd normalitatea, cînd adevărul. Care adevăr?
Politeţea n-ar mai da naştere la asemenea confuzii în definire. Politeţea " grosso modo, dar şi sotto voce " e "cei şapte ani de-acasă"*. Ea poate fi uitată, călcată în picioare, violată, dar, la ananghie, un bun român va declara că e recunoscător părinţilor, profesorilor, tuturor celor care i-au dat cei şapte ani de-acasă. Ei nu trebuie descrişi amănunţit, că te faci de rîs. Cei şapte ani de acasă sînt o politică pe care o înţelege orice brută sau orice doctrinar. E prima politică de om al polis-ului care n-a apucat să vorbească urît, cu "bă" şi cu "mă", care mai spunea "pardon" şi "bună ziua", care habar n-avea că a fi bun român înseamnă (aşa am auzit la o coadă pentru pateuri la Panipat) "să ştii să bagi un
