O siluetă fragilă, aceleaşi plete rebele şi albastrul spălăcit al privirii uşor lichide, melancolice. Ne intersectam aproape zilnic pe aleile părculeţului cosmopolit ori în cantină, împingând tava cu porţiile atent planificate ale epocii. Şi nici măcar nu ne-am salutat vreodată.

Rareori l-am zărit singur, şi mai tot timpul discuta în grupul ce-l includea, asemenea peripateticienilor antici, semn că plimbările acelea vorbite îi pregăteau cariera de mai târziu. (Alt coleg de complex, Marius Oprea, arar umbla însoţit, trupul său povârnit apărea mereu în solitudinea trist-apăsătoare.)

Peste ani, revăzându-l pe fostul meu grozăveştean în vecinătatea liberalilor, n-am tresărit deloc. Mi s-a părut firească această opţiune politică, fiindcă aerul oarecum libertarian din studenţie îl făcea nepotrivit şoşonarilor pesedişti, îl separa iremediabil de oastea amorfă a dlui Iliescu. În ciuda amintirilor de odinioară, comune doar prin coincidenţa spaţio-temporală, tânărul "brătian" nu m-a cucerit prin evoluţia publică. Apariţiile sale mediatice, din ce în ce mai dese, nu m-au convins în vreun fel să-l iau în serios. Dimpotrivă, ele îmi întăreau vechea impresie, de om căzut în păcatul pălăvrăgelii. Nu mi-l puteam imagina defel într-o funcţie de execuţie, în rolul "constructorului", al insului capabil să coboare, dintr-o comodă lume a ideilor abstracte, în mahalaua abrutizării definitive. Departe de a-mi inspira încredere în capacitatea-i de transformare a societăţii postdecembriste româneşti, i-am admirat talentul oratoric. Harul de a ţine discursuri necitite şi de a transmite onestitate şi sinceritate. Dar şi încăpăţânarea de a nu se mânji în neaoşele matrapazlâcuri, în compromisurile scandaloase. Un parlamentar desăvârşit, în dimensiunea discusivă, şi atât, nimic altceva, mi-am zis mereu, de la distanţa, subiectivă totuşi, care nu s-a micşorat niciodat