Discipol de căpetenie al lui Noica, Gabriel Liiceanu îi e infidel în continuare. În epistolele transoceanice adresate fiului d-sale, autorul care odinioară nu ezita a-şi tabuiza maestrul propune un amestec "impur" de absolut ideatic şi de contingent psihologic şi anecdotic, îndeajuns de îndepărtat de austerul model "paideic" noician. Dacă, după cum ni se confesează, gînditorul de la Păltiniş, simţindu-i "sălbăticia" inimii, îşi propunea a-i civiliza impulsurile de "bun sălbatic", a-i domestici o "animalitate a spiritului", ucenicul îşi dă în vileag retrospectiv o aprehensiune faţă de posibilul exces al operaţiei: "Dacă mă uit acum în urmă, singura mea teamă este că a vrut să mă Ťcivilizezeť prea tare, să mă împingă în punctul în care ţipătul necioplit al inimii nu mai putea străbate dincolo de bunele maniere ale minţii". Spre a adăuga îndată o apreciere cît se poate de eretică: "Jurnalul de la Păltiniş, culmea ironiei, deşi închinat unui filosof, povestea de fapt o aventură a inimii", nefiind decît un "love story insolit". Ce s-a întîmplat? Cum s-a produs o astfel de radicală schimbare? Fără a învedera cîtuşi de puţin o propensiune religioasă, asemenea coechipierului d-sale, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu trece în tabăra iubirii. Iubirea ar fi fost şi în momentul Jurnalului, o alternativă la un univers închis, deci o formă de protest. O subversiune împotriva sistemului totalitar, o "cursă" întinsă arhitecţilor unei lumi scelerate pentru că încerca a mutila firescul umanităţii: "Această iubire era subversivă nu numai pentru că unea în jurul cuiva, ci şi pentru că deschidea un drum al speranţei către altceva decît lumea reală". E invocat Empedocle în a cărui viziune, după ce ura umple pînă la saturaţie întregul univers, iubirea, dacă i se dă prilejul de-a se manifesta, termină prin a răsturna raportul, înstăpînindu-se pe lume. Calea de mediere a transfiguratoarei iubir