Îmi încheiam articolul anterior deplângând lipsa de ecou în străinătate a produselor culturale franceze. Încercam, pe urma lui Donald Morrison şi Antoine Compagnon, să găsesc explicaţia insuccesului aproape total al francezilor de a-şi face cunoscută în lume abundenta marfă artistică. Dacă n-am spus-o suficient de apăsat, o spun acum: realitatea este că în Franţa se produce, din punct de vedere artistic, enorm. Şi e la fel de adevărat că această marfă se bucură de-o entuziastă receptare la nivel local. Unde e atunci criza? Şi unde e crima de care vorbeşte titlul articolului meu? Îndrăzneam chiar să avansez o explicaţie a faptului că, dincolo de fruntariile Hexagonului, aproape nimeni nu mai pare interesat de efervescenţa artistică de pe malurile Senei:
"Acest stil cultural reprezintă, de fapt, victoria relativismului moral care, în Mai 1968, a dus Franţa pe prima pagină a ziarelor din întreaga lume, dar care a însemnat şi minutul zero al decăderii iremediabile a unei culturi multiseculare. Triumful cinismului în societate şi în politică echivalează cu semnarea unui certificat de deces pe care mulţi francezi l-au acceptat cu o nedisimulată bucurie şi cu un spirit provocator care nu mai provoacă, la rându-i, decât nedumerite, indiferente ridicări din umeri." Nu am nimic de nuanţat în această direcţie. Dar simt nevoia să nuanţez părerea despre felul în care francezii înşişi percep cultura momentului actual.
Fenomenul e straniu: Franţa e o mare cultură încântată de sine, dar incapabilă să treacă de graniţele ţării. De ani de zile, francezii se plâng de "americanizare", "mcdonaldizare" şi "coca-colizare", dezvoltând o veritabilă fobie faţă de valorile venite dinafară. N-ar fi exclus ca, în clipa de faţă, ei să plătească poliţa aroganţei şi dispreţului arătate multă vreme celorlalte culturi. Evident că afirmaţia nu are acoperire sută la sută
