Chiar dacă spiritul contemporan suferă de o debilitate a conştiinţei istorice ce merge pînă la atrofia simţului trecutului, incursiunile pe care le facem înapoi, sub forma lecturii unor erudite şi pretenţioase tomuri exegetice, au avantajul de a ne pune la îndemînă un termen de comparaţie. Comparăm clipa de acum cu momentul de atunci, reuşind astfel să ne privim prin dioptriile unei mentalităţi ce nu mai seamănă cu a noastră. Şi astfel, ne pomenim în posesia unui etalon cu care putem aprecia stadiul mental la care am ajuns între timp. Iar dacă mai avem şi puterea de a nu cădea în ispita măsluirii istoriei după cerinţele ideologice ale prezentului, atunci vom reuşi să răsturnăm unghiul de judecare, procedînd invers decît de obicei: în loc să trecem trecutul prin tiparele momentului actual, apreciem gravura prezentului după matriţa culturală a trecutului revolut. Urmarea va avea o îndoită înfăţişare: mai întîi, vom constata cum prestigiul unei epoci se măsoară nu atît după distanţa pe care trebuie s-o străbaţi în timp ca să ajungi la ea, cît după prăpastia de mentalitate ce ne rupe de psihologia acelei epoci, o prăpastie care face ca discrepanţele pe care curgerea timpului le-a săpat să fie ireversibile. Şi, în al doilea rînd, realizăm că noţiunea de progres e o monedă calpă fără semnificaţie istorică. De pildă, judecată prin prisma iubirii, epoca actuală aduce cu o lume căzută şi degenerată.

Iată, de pildă, cartea lui Jean Verdon, Dragostea în Evul Mediu. Citind-o, rămîi cu senzaţia că tot ce a fost bun în omenire în materie de gust şi artă a iubirii aparţine trecutului. În comparaţie cu o epocă pe care ne-am obişnuit s-o numim întunecată, retardată şi superstiţioasă, cei cu adevărat troglodiţi şi înapoiaţi nu sunt ei, trăitorii acelor vremuri, ci noi, beneficiarii clipelor de acum. Cine a putut spune că există progres în materie de iubire? Există do