"Pe unul l-au adus cu două cioturi în loc de mâini. Porcii îi mâncaseră mâinile pe când avea un 1 sau 2. Un altul nu avea braţe, a învăţat să scrie ţinând stiloul în gură. Alţii erau «târâtori», aşa cum le ziceam noi, adică nu aveau picioare. Nu le trimiteau cărucioare, aşa că se târau toată ziua prin tot căminul. Din când în când, pe unii mai veneau şi îi mai luau străinii. Apoi nu se mai auzea nimic de ei."
Aşa îşi începe povestea fostul administrator al leagănului pentru copii cu handicap fizic din satul Jucu, judeţul Cluj-Napoca. În anii '80, destinele a zeci de generaţii de copii au fost macerate între pereţii a ceea ce pentru ei era "acasă".
Acolo au învăţat mormolocii ponosiţi, cu ochi mari, că nu se au decât unii pe alţii. Acolo s-au învăţat cu bocancii băgaţi cu silă în sufletele lor de familiile care îi aruncau în leagăn fără să se uite în urmă. Acolo s-au obişnuit cu mirosul greu de clor de la hainele spălate şi întinse sus, în pod, şi să îşi ignore vieţile putrezind la lumina becului. Când se făceau mai mărişori, mormolocii ponosiţi, cu ochi mari, erau scoşi în curtea vieţii. Unii se întorceau la familiile care îi lăsaseră la leagăn, alţii îşi făceau un rost al lor.
Cu cei mai mulţi nu se ştie însă ce s-a întâmplat.
"Blestemaţii" şi "târâtorii"
În leagănul pentru copii cu handicap din Jucu, în anii '80 ajunseseră să fie înghesuite aproximativ 400 de suflete. Leagănul era unic în România, motiv pentru care erau aduşi copii din toate colţurile ţării. "Cei mai mulţi erau aduşi din Moldova, îşi aminteşte Maria Ţala, fostul administrator al centrului de la Jucu. Ne era foarte greu. Trebuia să ne încadrăm cu masa fiecărui copil în suma de 18 lei. Atât plătea statul pentru fiecare dintre ei.
Grija noastră de la leagăn era să le asigurăm cel puţin 300 de grame de pâine. Noroc că grădina leagănu
