Pe cînd Milică, rufosul, scurma cîte e ziua de lungă prin pubelele din spatele pavilionului, colegul lui de rezervă, Stelică se ferchezuia şi îşi începea promenada pe aleile bîntuite de bolnavi şi de rudele acestora. Cît de sănătoase şi ele... Deşi ţinuta lui Stelică era una de ultimă fashion, se recomanda invariabil: Napoleon. De unde şi clou-ul catedratic al magistrului Brânzei, oferit studenţilor săi întru psihiatrie, ca mostră irefutabilă de extravagant delir. Dincolo, în rezervă, şi Stelică, şi Milică primeau aceleaşi pastile.

Utrillo, deja genial în ilustratele lui pe pînză, se strecura prin lume neobservat, putînd fi luat drept orice, numai pictor genial nu. Dalli, în schimb, nu-şi părăsea atelierul fără să-şi fi preparat mustaţa coarne de cerb, cu vîrfurile ascuţite ac, pînă sub ochii de o exoftalmie spăimoasă. De n-ar fi fost, asta, doar provocarea la modă a mai tuturor suprarealiştilor pe care însă spăimosul paranoiei critice îi privea, exoftalmic, de la înălţimea geniului său autodeclarat. Bietul Utrillo!

În timpul înţesatului meu vernisaj cu tema Pantof de la Galeria Dana, din Lăpuşneanu, silueta gigantului june i. era extrem de vizibilă. Estompîndu-mi cumva propria-mi siluetă de om al serii. Se strecura printre invitaţi cu moliciune catatonică şi se oprea brusc în dreptul câte unei doamne. Căreia îi călca vîrful pantofului. Era în temă, nu?

Continui să cred că Mihai Ursachi şi-a cărat - intercontinental şi transoceanic - uriaşul lui Dodge, doar pentru a ne urca în el pe Eugen şi pe mine şi a ne duce pînă al Repedea. Punînd capăt astfel îndelungilor noastre hălăduiri pedestre. După care a plecat pentru totdeauna, lăsîndu-şi limuzina drept piesă de muzeu în curtea Pogorului. M-am plimbat, nu?, cu o piesă de muzeu.

Bouşcă nu se prezenta, dimineaţa, la rigurosu-i şevalet, decît în costumul de tweed inte