"Nimeni nu-i profet în ţara lui" " iată un adagiu care, deşi pare izvorît direct din ofurile vreunui compatriot (de fapt, cine poate şti?), se aplică, după cum am constatat adesea, unui mare număr de situaţii de pe un mare număr de meridiane. Cu alte cuvinte, a trage cu ochiul la capra vecinului şi a-l ferici pe acela (cu un pic de invidie, evident) pentru ce are în bătătură (şi n-ai tu, se subînţelege) este o pornire omenească prin nimic condiţionată geopolitic. Şi este, probabil, o dovadă a modestiei înnăscute şi a altruismului constitutiv ale lui homo sapiens. (Că aceste calităţi merg de cele mai multe ori mînă în mînă cu o la fel de răspîndită pornire xenofobă e altă discuţie " şi, cu siguranţă, o dovadă a complexităţii sufleteşti a aceluiaşi h.s.) Am redescoperit valabilitatea comorilor paremiologice etalate mai sus nu demult, cu ocazia unei vizite profesionale în Ungaria.

Dacă un mit de mare circulaţie pretinde că, după Budapesta, Bucureştiul este capitala cu cea mai densă populaţie maghiară din lume " lucru pe care, personal, nu l-am observat ", un adevăr mult mai rar pomenit este acela că, în Ungaria, foarte mulţi oameni vorbesc (ori, măcar, înţeleg) româna. Şi nu este vorba doar despre oameni trăind pe lîngă graniţa de est a ţării vecine şi prietene, cum suna clişeul socialisto-internaţionalist, ci şi despre persoane locuind în capitală, aşadar mult mai departe de noi. Cît despre simpaticul oraş Debrecen, aflat la nici 100 de kilometri de Oradea, nici cei mai înflăcăraţi români mari nu s-ar putea plînge: şoseaua către el e presărată cu felurite firme şi reclame oferind produse şi servicii în limba conaţionalilor (noştri), iar prin coridoarele teatrului din inima urbei, Teatrul "Csokonai", m-am pomenit salutată pe româneşte cînd nici cu gîndul nu gîndeam. Asta, aşa, ca o paranteză. Teatrul "Csokonai" organizează anual un Festival de dramaturgie mag