Discreţia nu se numără printre însuşirile obişnuite ale scriitorului român (şi, ca să fim drepţi, nici printre ale criticului). Dorinţa imperioasă de afirmare şi legitimare simbolică, aviditatea după publicitate sunt cu atât mai dezolante cu cât rating-ul culturii înalte a devenit insignifiant în raport cu cel al televiziunilor şi al tabloidelor de divertisment grosier. Dacă extensia publică a scriitorilor noştri avea sens înainte de '89, când exista un public consistent pentru toate formele de literatură, astăzi, când numărul cititorilor de vocaţie s-a redus atât de mult, oferta promoţional-zgomotoasă a unor autori are un aer trist.

Îi prefer pe aceia care îşi lasă exclusiv opera să vorbească, fără să se interpună profitabil între opera lor şi receptarea ei; şi care nu fac dulci presiuni asupra criticilor, măgulindu-i cu dedicaţii flamboaiante şi probozindu-i, apoi, în cazul unul verdict negativ. Din specia aceasta rară, pe cale de dispariţie, face parte şi Ştefan Ioanid, un poet excelent, de puţini citit şi cunoscut. Et pour cause. Nu figurează nici în DSR, nici în DGLR, nici în Istoria lui Alex. Ştefănescu, deşi a publicat trei cărţi de versuri înainte de Revoluţie şi două în ultimul deceniu.

La acestea din urmă se adaugă Subteranele Fundaţiei, o plachetă ce continuă originalul proiect cu Anselmus din Canterbury: figură istorică extrasă din contextul ei şi făcută să participe, ca un confesor şi un interlocutor ideal, la poezia reflexivă a lui Ştefan Ioanid. Cu o notă de pedanterie, autorul face într-o pagină introductivă o listă a personajelor ce-i traversează cartea: "Pentru cine nu a citit ultimele două cărţi ale mele, precizez că Anselmus s-a născut în Aosta, în 1033, şi a fost Arhiepiscop benedictin de Canterbury. Erasmen şi Claudiu există şi acum. Locuiesc în Kronstadt. Primul pe Strada Castelului, al doilea pe Warthe. Nu i-am văzut