● "Luaţi de gustaţi, e făcută cu mîna noastră!" " îşi laudă marfa un cuplu de "brînzari" de pe lîngă Bran.
● "Sigur voi aţi făcut-o?" " se interesează o doamnă sceptică.
● "Vai de mine, doamnă, avem şi poze!" " se apără ciobanul.
Avem şi poze... În faţa acestei "probe" irefutabile mă întreb, deodată, ce importanţă are, de fapt, acest lucru altminteri de bun-simţ? Sîntem într-un tîrg, unde nişte ţărani îşi vînd marfa, evident produsă de ei, că d’aia sînt ţărani. Las’ că ştim noi! " parcă o aud pe doamna sceptică. Şi realizez că are dreptate: cîţi "ţărani" nu vînd în prezent "roşii turceşti" venite Dumnezeu ştie de unde şi cîte dintre produsele pe care le cumpărăm în mod curent mai au un "chip"? Poate că asta caută cumpărătorii într-un astfel de tîrg de "produse tradiţionale": un soi de comerţ cu faţă umană...
Mă aşez la o ciorbă şi merg mai departe pe firul acestui gînd. Am sentimentul clar că e ceva mai mult în el. Îmi aduc aminte brusc de expresia genială a lui Claude Fishler: obiect comestibil neidentificat. Trăim, de fapt, printre (şi cu!) astfel de OZN-uri alimentare, fără trecut şi fără provenienţă, despre care, cu cît sînt mai strict controlate în ceea ce priveşte "trasabilitatea", cu atît ştim mai puţin cine şi ce se află în spatele lor. Sînt la fel de anonime ca un funcţionar public corect în spatele ghişeului său: nu ştii cine e şi nu te interesează dacă mîine o să fie un altul, cîtă vreme "serviciul" rămîne mereu acelaşi. Raţionalitatea birocratică a modernităţii a ajuns şi în farfuria fiecăruia dintre noi!
Implicaţiile nu sînt de neglijat. "Spune-mi ce mănînci ca să-ţi spun cine eşti!" " afirma Brian de Savarin, cu mult timp în urmă. Claude Fischler porneşte de la această constatare devenită banală, pentru a o aduce la zi: "a încorpora un aliment înseamnă, atît în plan real cît şi imaginar, să încorporezi totalitatea sau