Potrivit unui clişeu deosebit de rezistent, proza românească din perioada ceauşistă a avut o importantă valoare adăugată: pe fondul prohibiţiei ideologice din domeniul istoriei politice şi al sociologiei, dar şi în condiţiile penuriei de divertisment "popular", ea ţinea locul tuturor acestor domenii. O supapă de nobilă calitate, nu-i aşa? Cele cîteva scene tari din Cel mai iubit dintre pămînteni substituiau literatura erotică, iar anumite episoade din Delirul erau consumate ca "istorie alternativă", fie ea şi cu voie de la poliţie. Cozile interminabile la romane de Preda, Buzura sau Ivasiuc (n-am spus încă nimic despre Lăncrănjan şi Petre Sălcudeanu, nici despre Corneliu Ştefanache sau Ileana Vulpescu) şi la volumele de poezii "cu probleme" (Păunescu, Dinescu, Blandiana), literatura cu şopîrle livrată "pe sub mînă" în librării sînt fenomene (sper) irepetabile care, pentru cei mai tineri, ţin de domeniul legendelor urbane.
Partea a doua a clişeului " care, ca orice clişeu, conţine o bună doză de adevăr sedimentat în timp " afirmă însă că valoarea adăugată are un caracter pur contextual. Odată depăşit regimul comunist, cu contractul său de lectură complice, printre rînduri şi la pachet, aura cărţilor cu pricina e înlocuită printr-un strat gros de praf. Ceea ce înainte-vreme părea curajos, sublim şi eroic, apare brusc fanat şi emfatic, doldora de clişee despre putere şi adevăr sau despre dilema alegerii între libertate şi necesitate, cu omisiuni şi eufemizări fără de care publicarea cărţilor în cauză ar fi fost, desigur, imposibilă. Exemplul romanelor lui Alexandru Ivasiuc, dramatic datate după ’89, se numără printre cele mai elocvente în materie. Lucrurile se ştiu prea bine: abordarea critică frontală a prezentului comunist era tabu în epocă, se admitea, cel mult, că partidul a făcut şi greşeli, dar le-a depăşit cu bine, iar fondul doctrinei a rămas pur ca a
