Scriam in numarul trecut, in prima parte a articolului dedicat Catalinei Buzoianu, ca una dintre caracteristicile spectacolelor ei este aceea ca includ, ironic postmodern, un dublu al regizorului pe scena, in persoana unui actor care tine „fraiele" jocului, ca o replica a creatorului ramas in umbra. E ceea ce au in comun alte doua spectacole dintre cele mai noi creatii ale cunoscutei regizoare: Ioana si focul de Matei Visniec la Teatrul Mic, respectiv Cand noi, mortii, vom invia de Ibsen, la Nationalul din Cluj.

In spectacolul cu piesa lui Ibsen, jocul pe care dublul regizoral (Paul Basarab) il conduce este jocul pacientilor din sanatoriul in care are loc actiunea. Este un joc inventat de regizoare, care se foloseste de pretextul prezentei acestei categorii speciale – bolnavii psihici – pentru a impinge spectacolul intr-o zona guvernata de imprevizibil, obtinand in acelasi timp tablouri foarte plastice, cu grupul de pacienti executand diversele exercitii recomandate lor spre tratare. Bizarele terapii – prin meditatie, prin dans – devin pretexte pentru o desfasurare de energie care mai anima productia, ce ar fi parut altfel complet anosta. Pentru ca, din pacate, piesa lui Ibsen in traducerea politicoasa a Sandei Tomescu Baciu, nu mai spune nimic spectatorului contemporan si pare o simpla dramoleta cu un sculptor de succes ce-si reintalneste o veche iubire. Doar in cateva momente, spectacolul reuseste sa atinga o atmosfera de o tensiune speciala, prin aparitia tacuta, sumbra si prevestitoare de rau a femeii in negru (Irina Wintze). Cand rasare la fereastra decupata in fundalul negru, in dreapta sus, acolo unde ar atarna in mod conventional luna, silueta ei in cadrul negru pare desprinsa dintr-un spectacol de Robert Wilson. Dar personajul bizar al Irinei Wintze e unul secundar, iar protagonistii, in schimb – Cornel Raileanu, Elena