Publicate în câteva volume cu titlul de "Jurnal", însemnările Monicăi Lovinescu din anii 1981-2001 au făcut succes la prestigioasa editură bucureşteană Humanitas.
"Jurnalul acesta nu reconstituie o existenţă, ci o agitaţie", îl prefaţează însăşi autoarea în "cuvântul" primilor ani. Revenise la genul acesta, abandonat de public şi de autori spre sfârşitul deceniului şase, deoarece filele agendei erau neîncăpătoare. "Emisiuni, telefoane, apeluri şi urgenţe de la Bucureşti, corespondenţă, vizite", cu finalitatea unor pagini "scrise despre alţii şi pentru alţii". "Pactul biografic" al memorialistului, conchide, a fost trădat.
"Vocea speranţei"
Pentru aşteptările presupus valoroasei (şi voluminoasei) literaturi de sertar, jurnalul Monicăi Lovinescu ar putea fi unică revelaţie. Deşi, cu referire la sine, autoarea tăia cuvântul literatură. Fiica lui Lovinescu - "copil-minune" cu dedicaţii intrate-n istoria literaturii române de la aştrii Cenaclului "Sburătorul" - şi-a renegat vehement experimentele adolescentine în proză şi versuri.
Din studiile universitare la Bucureşti a păstrat fascinaţia pentru Camil Petrescu, menţionând sârguincios în toate notiţele biografice că fusese asistenta lui la un anume curs de artă dramatică. Din titlul maestrului "Teze şi antiteze" a făcut mai apoi porte-bonheur-ul izbânzilor sale la Paris. Care român, în anii '80, nu ascultase la Radio Europa Liberă ori nu auzise de faimoasele "Teze şi antiteze la Paris"? Ce jurnalist, contemporan al ei, i s-ar alătura la categoria impact?! Incontestabilă mărturie (macabru preţ al succesului!) a fost atentatul comandat de Securitate în anii '70 pentru "suprimarea" ei.
Consemnăm sintetic câteva referinţe biobibliografice ale cronicarului literar desemnat "conştiinţa neamului românesc" şi "vocea speranţei" prin personajele sale. Monica Lovinescu
