Suntem un popor vesel. Cel mai bine se vede firea unei naţii în dicţionarele de sinonime şi analogice. În ţările nordice, nebunia are, în aproape toate sinonimele, conotaţii grave de dicţionar.

Cu nebunia, nemţii, suedezii, danezii nu glumesc. O comparaţie, la prima analiză, ne arată că în dicţionarele popoarelor care nu găsesc, ca noi, motive de veselire în orice, chiar şi în moarte, nebunia are mult mai puţine sinonime şi definiri prin analogie. Ca să nu mai vorbim despre perifraze, îndeletnicire metaforică la care suntem meşteri mari.

Oamenii foarte cultivaţi nu-i zic nebuniei nebunie, ci alienare sau alienaţie, insanitate, tulburare mintală, detracare, dezaxare, dezechilibru psihic, rătăcire. Numai cuvinte fără înţelesuri de spectacol popular. Norodul însă priveşte nebunia ca pe un prilej de distracţie într-o viaţă în care, dacă iei totul în grav, înnebuneşti şi tu. Iată numai o parte din sinonimele care probează o anume înţelegere şi chiar un gen de solidaritate de spectator cu nebuneala. Mai întâi că nebunia e treaba doctorilor, pe când nebuneala poate fi şi o prefăcătorie. Prin urmare, e treaba lumii, a vecinilor, a familiei, a mulţimilor. Vin apoi în dicţionar sminteala şi smintirea, căpierea, ţicneala şi ţăcăneala, scrânteala, bolunzeala, zărghenia, tembelismul, zăluzia, aiureala, trăsneala, năuceala, zăpăuceala şi încă altele. Nebunul nu-i un capitol de psihopatologie şi de psihiatrie. E doar un om într-o ureche, sonat, ieşit din minţi, sărit de pe fix, cam tralala şi cam într-o doagă, lovit cu leuca şi cu gândaci la cap, tocmai bun de dus la balamuc.

Unui pictor, cam zăpăcit de felul lui, i s-a zis Balamuc şi acesta n-a protesat, ba, dimpotrivă, a plusat la inovaţia onomastică, întrucât, pe lângă că-i detaşa numele într-o pleiadă de "-eşti", conţinea şi un dram de admiraţie. Artiştii, se ştie, sunt ei cam nebuni, iar