Îmi place să scotocesc prin romane celebre după epistole de dragoste! Poate că e şi un fel de joc de-a şoarecele şi pisica sau un pariu pe care îl fac eu însămi cu celebrii autori pe care îi scotocesc. Sau poate fac lucrul acesta pentru că eu însămi am scris câteva îndelung lucrate epistole de dragoste în literatura pe care am publicat-o până acum. Nu ştiu exact. Dar caut scrisorile cu pricina atât de flămândă şi pasionată încât, dacă m-ar vedea cineva, ar spune că ar trebui să fiu sedată ca să mă potolesc. Ei, bine, o puzderie de scrisori minunate şi încâlcite de dragoste se găsesc în romanul Şotron (Rayuela) de Julio Cortázar: eu nu am să le inventariez pe toate, ci doar câteva dintre ele.

Îmi place cea dintâi lumină a Parisului, aşa cum o înfăţişează Cortázar: de culoarea scrumului şi a măslinei; ea se zăreşte astfel doar peste fluviul Sena şi dintr-odată cartea aceasta primeşte un sens crepuscular, neliniştitor. E limpede că o dragoste nefericită se va potrivi cu aceste culori ale timpului de după ardere şi de după coacere. În opoziţie cu ele, chipul femeii Maga este transparent şi delicat. Şi, pornind de la acest chip, Horacio Oliveira caută o femeie pe care a iubit-o, pe care încă o iubeşte şi pe care a părăsit-o. Cam aşa se petrec lucrurile întotdeauna, din pricină că oamenii vor mai degrabă să fie nefericiţi, ca să poată tânji după fericire, decât fericiţi, ca să nu mai poată tânji după nimic! Dar povestea dintre Horacio şi Maga este şi povestea unui oraş, a unui spaţiu melcoid, plin de poduri, care îi fac să se găsească pe cei doi iubiţi, deşi căutarea lor reciprocă este întortocheată şi deloc lineară: Umblam fără să ne căutăm, dar ştiind că umblam ca să ne găsim. Şi nu e deloc de mirare că dragostea este definită prin nedefiniţie ori prin gesturi simple dar misterioase, întretăiate de varii nuanţe ale abandonului. Explică Oliveira: şi ceea