E un coşmar înfiorător - se face că sunt prinsă într-un cerc de foc care se tot strânge în jurul meu, iar eu n-am unde fugi, n-am apă, n-am o lopată să sap un şanţ, n-am nici măcar un pistol să-mi scurtez chinul, nu pot să fac nimic, doar să stau să privesc şi să aştept să mă înghită flăcările.

Şi cred că ştiu şi de unde mi se trage. Cu siguranţă, subconştientul meu conştiincios îşi face treaba şi scoate la iveală în propriul stil gândurile pe care le alung ziua, deşi, chiar dacă mă asudă în coşmaruri la foc iute, eu pot doar să spun când mă trezesc "Doamne ajută! N-a fost decât un vis!".

România este ameninţată de deşertificare - ăsta e un refren pe care-l auzim de luni bune. Se dezbate, se fac emisiuni dispersate de-a lungul şi de-a latul canalelor tv, se descrie cu lux de amănunte prin presa scrisă cum afectează încălzirea globală şi topirea gheţarilor, cum se va transforma pământul fertil în nisip arid, cum vor seca albiile, iar verde vom mai întâlni doar aşa... când vom putea distinge prin arşiţă spatele vreunei şopârle. Se iau declaraţii, se dau declaraţii, despre cum şi cu cât va scădea producţia pe hectar, despre resursele de apă care se diminuează pe zi ce trece - chiar şi alea poluate. Că deşertificarea care acum câţiva ani era doar o nălucă într-o îndepărtare suficient de comodă a prins conturul unui balaur care aruncă flăcări şi e atât de aproape că-i simţim, ca Făt-Frumos, respiraţia fierbinte în ceafă şi n-avem nici perie, nici năframă, nici tipsie de argint... nimic. Că "peste câţiva ani, copiii noştri or să se bată pe-un pahar de apă!".

Se dezbate mult şi nu se combate deloc. Nu se dau soluţii, nu se cer soluţii... că nu e vina noastră, că e globală. Iar în tot acest timp, camioanele înţesate cu buşteni curg liniştite de la munte către mare, îmbuibând hăcuitorii de păduri. Nu am auzit să se ceară în mod expres