Destinatar: Prof. Bruno Mazzoni
Dragă Bruno,
A doua soţie a lui Slavici, Eleonora, scrie în jurnalul ei că prozatorul era "un observator minunat", că-i plăcea să facă "excursiuni solitare, cutreierând ţinuturi întregi", că avea o "fire deschisă", era "vesel şi glumeţ", chiar expansiv, că la teatru (şi mai târziu la cinema) râdea atât de tare, încât ţi-era şi ruşine să-i stai alături, pentru că lumea din sală se întorcea cu mirare spre el. Exact aşa îl arată şi scrisorile din Italia, aşa îl socoteşte chiar destinatarul, criticul Maiorescu: "Ziceţi mereu că sunt un entusiast şi mă simt şi eu un om pe care adeseori chiar nişte lucruri cu totul neînsemnate pot să-l mişte". Se pare că imaginea contemporanilor lui era alta decât a noastră. Literatura pe care a scris-o ne-a lăsat alt gust. Rezultă totuşi din jurnalul Eleonorei că la bătrâneţe omul devenise într-adevăr ceva mai mohorât şi mai moralist. Avea şi de ce, îmi vine să adaug. Pe-atunci însă, adică în vara lui 1882, Slavici, la 34 de ani, îşi trăia din plin viaţa. Era căsătorit cu Ecaterina Szöke Magyarosy, pe care n-o ia cu el în voiaj, dar, pentru o femeie, o asemenea călătorie ar fi fost mai dificilă. Oricum, se va despărţi de ea trei ani mai târziu, în noiembrie 1885. În martie 1886 se însoară cu Eleonora Tănăsescu, iar în noiembrie, acelaşi an, Maiorescu îi telegrafiază la Sibiu: "Slavici, Felicitările cele mai călduroase pentru noii părinţi". Nu mult după aceea se desparte şi Maiorescu de Clara. (În paranteză fie zis, viaţa personală a marilor noştri clasici şi a mentorului lor a fost destul de zbuciumată: Eminescu iubeşte în taină femei căsătorite şi, chiar după ce Veronica ajunge văduvă, amână sine die însurătoarea, Caragiale are un fiu natural, iar Creangă, deşi faţă bisericească, divorţează. Maiorescu, persoană publică dintre cele mai importante, mai vizibile
