Am sentimentul că pentru generaţia mea, generaţia celor ce şi-au petrecut copilăria în primii ani de după război, până şi nostalgia e vinovată. Cum să evoci, nostalgic, anii copilăriei şi ai adolescenţei când aceştia au fost anii naţionalizării, colectivizării - cu miile şi miile de arestări, anii violenţei deslănţuite, de la înjurătură la tortură, de la desproprietărire la asasinat?! N-ar fi, oare, mai bine să uităm, să nu ne mai amintim, să ştergem cu buretele toate acele imagini urâte, frumoase, bune, rele care ne-au însoţit de-a lungul acelor ani, anii care ne-au format - şi deformat - pe noi, cei născuţi în anii '30-40 ai secolului trecut?
De fapt, se pare că nici nu avem nevoie de un efort deosebit pentru a uita. "Memoria se dovedeşte, la urma urmei, adesea funestă. Nimic din noi înşine nu ne trădează într-o asemnea măsură ca memoria, iar eul, iată concluzia la care am ajuns, este cel care controlează memoria (...) şi va distorsiona o amintire ori de câte ori e necesar să-şi menţină punctul de vedere asupra lucrurilor." - monologhează unul din personajele lui Norman Mailer. Probabil că nu există om, ajuns la o anumită vârstă, care să nu fi descoperit acest adevăr : uităm mai ales întâmplările nedorite, momentele neplăcute, episoadele ruşinoase. Este, într-un fel, o firească reacţie de "apărare" a eului, întrucât adevărul e, de multe ori, urât (Nietzsche), sau trist (Renan). Un proces asemănător cu ceea ce psihologii numesc: "măturarea gunoiului sub preş".
Sunt însă destule exemple în lume, în istorie, în care "preşul" este colectiv sau, chiar, naţional. Nici până azi Turcia n-a recunoscut, oficial, realitatea genocidului împotriva armenilor şi cred că nici până azi, în Rusia nu s-a condamnat sau, măcar, regretat, faptul că în ultimul război mondial militarii care, în urma unor bătălii foarte grele, supuşi unor bombardamente îngrozitoar
