A murit Petre Stoica. A plecat din nou dintre noi, de data aceasta definitiv.
Prima dată, cu mulţi ani în urmă, înainte de 1989, s-a refugiat într-un sat de pe Neajlov, Bulbucata, preferând să se ocupe de treburi gospodăreşti (şi, bineînţeles, să scrie) decât să ia parte la mascarada funestă care devenise viaţa publică în România.
Imediat după căderea comunismului, a venit în regim de urgenţă - ca şi cum ar fi început războiul şi ar fi fost chemat pe front - la Bucureşti; a lucrat ca redactor la Dreptatea, a publicat un volum de versuri anticomuniste (el, autorul atâtor volume de versuri violent apolitice), Piaţa Tien An Men II, despre ce s-a întâmplat în 1990 în Piaţa Universităţii, a participat la demonstraţii de protest împotriva revenirii la putere a foştilor lideri comunişti.
Apoi, a plecat pentru a doua oară din Bucureşti, la Jimbolia, unde a înfiinţat o fundaţie culturală româno-germană. Este foarte probabil că, dezamăgit de modul - lent şi confuz - în care renaşte societatea românească, a preferat să treacă la acţiune, într-un domeniu care îi era familiar, lăsând altora plăcerea de a vorbi la nesfârşit la televizor.
Pentru ca acum câteva zile (la 21 martie 2009) să ne părăsească irevocabil. Este infinit regretabil că a murit. Avea 78 de ani (împliniţi la 15 februarie), dar încă putea să ne încânte cu simplitatea rafinată a scrisului său.
*
Poet din generaţia lui Nichita Stănescu, intrat în mitologia literară a epocii, Petre Stoica şi-a scris fiecare poem cu sentimentul inaugurării. Nu a fost niciodată blazat sau plictisit. Chiar şi blazarea sau plictiseala le-a descris în cuvinte simple şi pline de prospeţime. Textele sale au o virginitate emoţionantă (de neîntâlnit în scrierile poeţilor tineri, care par să se fi născut versaţi şi dezabuzaţi):
"Este o seară identică se
