Dragii mei, de Ziua Unirii cu Basarabia vreau să vorbim despre un caz de care poate aţi auzit, dar peste care, cel mai probabil, aţi trecut rapid deoarece, nu-i aşa?, criza economică e profundă, extinsă, actuală şi arde la buzunar, la principii şi la scara de valori. Sursa: Zoltan Lorencz

La cazul „Alexandru Vakulovski” mă refer. Ştiu, pentru cei mai mulţi e un nume care pare cam rusesc. E numele unui scriitor care s-a născut în Basarabia şi face parte dintr-o generaţie-paradox care poate spune despre sine, cu aceeaşi îndreptăţire, că are noroc şi, deopotrivă, că n-are.

Norocul e evident: ieşirea ţării, cel puţin formală, de sub dominaţia sovietică şi deschiderea, de voie, de nevoie, către lume. Lipsa norocului e legată tot de asta. Pentru că aceşti oameni au văzut ce înseamnă libertatea, chiar dacă orizontul ei a însemnat, uneori, doar România regăsită, dar n-au fost lăsaţi să guste din ea decât cu ţârâita. E teribil. Am cunoscut zeci de basarabeni, de la Podul de Flori încoace, care chiar simt româneşte, ce-o mai fi însemnând şi asta?, care se bucurau când te vedeau, de parcă chiar le-ai fi fost de-acelaşi sânge. (Şi am cunoscut prea mulţi români de dincoace de Prut care se strâmbau când aveau de-a face cu aceste efuziuni crezând că li se cere ceva, deşi nu era vorba decât de o îmbrăţişare, fie şi numai simbolică, aşteptată cincizeci de ani).

Mulţi studenţi din acea vreme au rămas în România, şi-au făcut un rost aici. Alexandru Vakulovski e unul dintre ei. N-a avut şansa să fie cântăreţ, să apară pe scenă, deşi spectacolele scrise de el s-au jucat pe scene din România (dar şi din Germania sau Anglia). Timp de vreo treisprezece ani, omul şi-a văzut de scrisul lui, de cărţile lui scrise în limba lui, limba română, după ce a făcut Facultatea de Litere, la Cluj. În urmă cu patru ani, cineva i-a spus să şi oficializeze ceea ce era e