În urmă cu aproape 50 de ani, sute de persoane din Giurgiu au fost aduse cu forţa de comunişti în sudul judeţului Suceava. Aproximativ patru ani au stat în satul Rădăşeni, denumit „găleata” Sucevei, din cauza reliefului, timp în care nu s-au putut gândi decât la momentul întoarcerii acasă. Deportarea în Moldova nu s-a făcut cu mare tam-tam. Într-o zi au ajuns la Fălticeni cu trenul şi de acolo, cu căruţele, au fost aduşi în satul înconjurat de dealuri. La Primărie s-au făcut liste şi au fost repartizaţi în gazdă, pe la rădăşenii care aveau puterea să-i ţină.

„Îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri!”  

După aproape cinci decenii, amintirea prezenţei sutelor de deportaţi în sat a rămas vie doar pentru cei care, pe acea vreme, erau încă adolescenţi. În Rădăşeni nu mai trăieşte însă nimeni din cei care i-au primit în gazdă.

Cu gândul mereu la locurile natale, niciun deportat nu a îndrăznit să se îndrăgostească, să-şi întemeieze o familie sau să moară pe pământurile Moldovei.

„Îmi amintesc de acele vremuri ca şi cum ar fi fost ieri. Pe atunci, aveam vreo 20 de ani, iar părinţii mei au acceptat să primească în gazdă o familie din Giurgiu pentru că aveam o casă nelocuită”, îşi începe povestea rădăşeanul Vasile Amariei, acum în vârstă de 70 de ani.

Dovadă de omenie

Descendenţii familiei Amariei sunt printre puţinii care mai păstrează amintirile acelor vremuri. Pe Vasile Amariei l-am găsit în curte, în timp ce mânuia cu pricepere o lopată pe care o ţinea strâns în palmele lui mari. În stânga, o căsuţă albă, bătrânească, cu temelie albastră, cochetă şi acoperită doar cu şindrilă, iar în faţa ei, un măr uriaş, scuturat de verdeaţă.

O altă casă, modernă, ridicată la numai câţiva metri depărtare, face din casa veche să pară un muzeu. În ea au stat timp de aproape patru ani Mincu