Pe malurile Oltului transilvanean, de o parte si de alta a drumului care leaga Sibiul de Fagaras, se afla douasprezece biserici aproape necunoscute, impodobite cu o pictura atat de frumoasa, incat pare rupta din rai. Autorii acestui miracol mural sunt tarani. Au trait in urma cu 200 de ani, pribegind din sat in sat ca sa-L proslaveasca in culori minunate pe Dumnezeu. Nevazuti si necunoscuti, de pe urma lor au ramas pereti si icoane pictate cu o nemaiintalnita credinta si ardoare, precum si un nume: Grecu, un neam intreg de zugravi care si-au transmis din tata in fiu mestesugul, dar mai ales sufletul, impovarat de suferinta romanilor din Ardeal, aflati la vremea aceea sub acvila imperiala. Va propunem, in paginile care urmeaza, un prim contact cu geniul unor tarani de sub culmile Fagarasilor, care ne-au lasat mostenire o opera spirituala de exceptie, asternuta pe peretii unor biserici modeste, de tara, pe care le-au transformat in comori.

Cadrul I. In biserica putin mai mare decat odaia cea buna a familiei Grecu din Arpasu de Jos, s-a strans tot satul. Mirii asteapta tremurand sa inceapa slujba, imbracati in haine sarbatoresti. Preotul inca isi face de lucru in altar, framantandu-se daca se cuvine sa-i cunune pe Maria si Alexandru, fara binecuvantarea parintilor. Absenta lor ii tine pe tineri in pragul deznadejdii si-al plansului si imparte satul. Unii au venit sa-i imbarbateze, altii, din curiozitate. Nu s-a mai pomenit sa se cunune cineva fara incuviintarea parintilor.

Usa bisericii este data de perete, mai sa iasa din tatani. Pata de lumina e acoperita pe data de tatal Mariei. Fara un cuvant, barbatul isi croieste drum pana in fata altarului, o apuca pe fata de o mana si o trage smucit dupa el. Degetele copilei, ca niste petale de crin, se desprind usor din palma lui Alexandru. Tacere de mormant. Maria isi impleticeste picioarele dupa parintele ei,