Actuala criza economica ce a readus in forta statul in prim-planul vietii economice pare sa anunte o schimbare de durata in modelul relatiei stat-economie. Desi s-au facut multe declaratii pe aceasta tema, nimic nu este inca foarte clar, cu exceptia, poate, a faptului ca nici statul, nici pietele nu pot exista unul fara celalalt.
In cautarea unei solutii, multi oameni politici privesc inapoi, catre vremurile in care statul detinea parghii directe de control al economiei. Este poate util – chiar cu riscul unei simplificari excesive – sa ne amintim ca pe parcursul ultimelor doua secole statul s-a "reinventat" de mai multe ori in relatia sa cu mediul economic.
A trecut astfel de la statul monarhic dominant, in care dreptul de a face afaceri era un privilegiu acordat supusilor caz cu caz, in functie de merite individuale si de interesele coroanei, la statul subordonat intereselor lumii afacerilor din perioada interbelica, ce a condus la nationalism, protectionism economic si a contribuit in final la criza, dictatura si razboi. Traumele crizei din 1929-1933 si ale celui de-al doilea razboi mondial au impus in anii ’50 o noua reinventare majora a statului, care isi asuma un rol substantial in conducerea economiei, nu doar indirect, prin politici fiscale si monetare, dar si direct, prin controlul exercitat asupra intreprinderilor de stat sau chiar printr-o "planificare indicativa" la care sunt invitati sa adere agentii privati. Toate acestea, acompaniate de o dezvoltare fara precedent a unor sisteme cuprinzatoare de redistribuire a veniturilor si de asistenta sociala. Pietele continua totusi sa functioneze, desi cu multe constrangeri si distorsiuni.
In aceeasi perioada, in tarile comuniste se desfasoara primul experiment ce incearca suprimarea pietelor (considerate injuste si haotice!) si inlocuirea lor cu conducerea planificata bazata p
