Constantin Mihai avea 37 de ani în 1989 şi era maistru la biroul mecano-energetic la filatura de lână pieptănată din Focşani, judeţul Vrancea. Avea un salariu bun, de 3.700 de lei.
"Nu era nesimţirea asta la salariu. Atunci şeful nu avea voie să aibă salariul mai mare de şase ori faţă de cel mai mic salariu din echipa sa. Un muncitor putea să-şi ia şi el o sufragerie sau ce vroia. Nu ca acum, un muncitor stă cu zece milioane...
Casă aveai de la stat. Nu era stres la serviciu. Lucram de la 7:00 dimineaţa până la 3:30, iar sâmbăta, până la ora 13:00. Eu confecţionam piese de schimb pentru maşinile din fabrică. Se lucra mereu după plan. Erau reparaţii curente care se făceau la maşini. Se făcea revizia 1, revizia 2 şi reparaţii capitale. Trebuia să fie piese de schimb tot timpul în fabrică pentru că maşinile erau verificate la sânge de Ministerul Aprovizionării şi pentru Gopodărirea Fondurilor Fixe.
Fondurile fixe erau utilajele. Dacă te găsea cu maşini în fabrică, din lipsă de piese care se pot face în România, se lăsa cu amenzi. Când aveam nevoie de piese de import trebuia să facem fişe tehnice de import şi luam piesele la schimb, cu grâu sau cu altele. Aşa era atunci! Nu era lipsă de forţă de muncă pentru că erai obligat să lucrezi.
Dacă te găsea în bar sau pe stradă în timpul nopţii, trebuia să prezinţi o legitimaţie şi, dacă nu lucrai, te ducea la secretariatul partidului şi îţi găsea de muncă. Nu erau şomeri. Noi vedeam şomeri doar la televizor şi ne întrebam «ce o fi aia»? În mare, era bine, nu văzusem cum era pe afară, însă era un chin să găseşti la copii ce îţi trebuia. Chiar dacă medicul îţi recomanda să le dai lactate, brânzeturi, carne, nu aveai de unde să iei, chiar dacă aveai bani. Brânză şi lapte mai luam de la ţărani, în rest cumpăram două batoane de salam, le dădeam cu ulei, şi le ţineam în ziar, afar
