Tot mai rar ni se arată curcubeul. Aproape deloc. Îţi spun asta, pentru că acum câteva zile l-am văzut preţ de câteva minute, după care a dispărut. Am apucat să-l privesc, ieşind din trafic şi mirându-mă ca un copil de frumuseţea lui. Puţini l-au observat.
Nu că nu s-ar fi lăsat el văzut, dar lumea e ocupată, prea nervoasă şi mult prea preocupată de cotidian, şi oricum nu mai e în trend să mai priveşti în sus, să mai cauţi miracole. Că un miracol e curcubeul, chiar dacă s-au găsit explicaţii ştiinţifice în legătură cu apariţia şi dispariţia lui. De când l-am observat, o bucurie ascunsă m-a cuprins, i-am zâmbit atent să nu mă vadă cineva, că azi, dacă zâmbeşti soarelui, pari nebun, hilar, ciudat, ţăcănit, "glumeţ". Am căutat repede telefonul mobil să-l imortalizez, dar am renunţat imediat, ca şi cum mâna mea ar fi fost oprită de ceva, de cineva... ce prostie! Nu m-a oprit nimeni, doar că m-am gândit că nu prea am cui să-l arăt. Şi chiar de-aş face-o, s-ar putea să primesc un... "ce mişto, uite curcubeul... marfă"! Mi-a rămas în suflet şi în minte imaginea perfectă a curcubeului. Apoi am plecat, mi-am continuat drumul şi... ciudat, nu m-am regăsit nici prea fericit, nici prea purificat, ci doar mai trist decât până la revederea lui! Da, revederea lui, că doar l-am mai văzut de atâtea ori în zbuciumata mea viaţă, uneori la rândul meu atât de preocupat de altceva, atât de neatent la apariţia sau la dispariţia lui. Curcubeul poate veni de la soare, iar soarele oricum vine de la Dumnezeu. Trebuie doar să crezi, da' nu te obligă nimeni. În copilăria mea, parcă se lăsa mai des văzut pe cer. Nu ţi se pare că zilnic tot mai multe lucruri şi locuri dispar? Nu ţi se pare că dorul de lumină te frânge tot mai des, iar scârba de noroi se ţine tot mai des de visul tău pe care nici măcar nu mai îndrăzneşti să-l mai împărtăşeşti cuiva?
Odată, un preşedinte
