Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început deci, azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gânduri

20 ianuarie 1979 (n.r. - continuare)

Emoţie autentică. O simt. Se întâmplă ceva din afara locurilor comune ale vieţii noastre. Nu-mi închipui, de exemplu, că-n aceste clipe vreun rău s-ar putea întâmpla vreunuia dintre noi. Ceva ne apară şi nu neapărat Dumnezeu. Ne apară misiunea noastră.

Vorbeşte la microfon prelatul K. Hugel. Egal, matematic, antisentimental. Salută pe prelaţii bisericilor răsăritene. O uşoară tentă patetică doar în clipa în care cere: "Să ne servim reciproc, să ne ajutăm unii pe alţii în onoarea lui Dumnezeu!".

Vorbeşte liber.

Aproape comercial.

Pune problemele cu premise şi cu concluzii. Nu predică. Nu recită. Marile lumini ale Catedralei Sf. Ştefan dau cuvintelor sale lipsite de savoare şi amploare o retorică foarte curioasă, o aură parcă sonoră.

Şi deodată, din toate piepturile un prilej de înfiorare. Simt pielea furnicată pe frunte şi pe mâini şi pe piept. Un lied. Muzica e superbă, vorbele sunt stăpânite de dogmă.

Şi pentru că toţi cântă, şi cei din sobor şi cei din restul catedralei, se aud dezacorduri.

Dezacordul, dizarmonia ca sursă de farmec şi ca autenticitate.

Fiecare dintre cei prezenţi are în faţă textul liedului. De altfel, întregul program este transcris pentru fiecare dintre credincioşi. Cum cântă ei citindu-şi textul mă întreb unde sunt oare fanaticii, credincioşii propriu-zişi, care n-au nevoie de un îndreptar scris pentru a se descurca în raporturile lor cu Dumnezeu. Şi mai e ceva: se poate cânta un lied după un colţ de hârtie pe care să fie scrise vorbele lui cu şansa de a fi crezut că eşti robit de acel lied, că n-ai avut încă timp să-l în