Era în toamna anului 1991, perioadă cu mari convulsii sociale. Cu toate că eram june de tot, la liceu, munceam. Eram foarte mândru că aveam un contract de colaborare cu un ziar "de opoziţie", scos atunci pe banii unui domn cu papion sosit din Marea Britanie. Scriam despre politic, având drept şef direct un amic de familie.

Pe vremea aia nu exista nici net, nici telefonie mobilă, aşa că trebuia să stabilim de dimineaţă exact ce avem de făcut pentru toată ziua următoare. De scris, scriam în redacţie dând textele comise de mână unor doamne dactilografe.

Minerii

Într-o dimineaţă, la şedinţă, ni s-a comunicat că Miron Cozma şi ai săi apar iarăşi în Bucureşti, de data asta să se certe cu guvernul condus de Petre Roman. Cum fiecare descindere ortăcească de până atunci se lăsase cu violenţe, ne aşteptam să iasă iar cu oarece bătăi. Am fost mobilizaţi mai mulţi reporteri şi fotoreporteri, cu indicaţia să fim prudenţi şi să umblăm cu legitimaţiile la vedere. Ni s-a spus că ediţia ziarului va fi închisă târziu, să nu ne grăbim. Urma să mergem în Piaţa Victoriei, unde veniseră minerii să zbiere pentru salarii mai mari.

Când am ajuns acolo, piaţa era plină de oameni în salopete murdare, care păreau liniştiţi. Mulţi se trântiseră pe jos şi mâncau de pe ziare desfăcute diverse chestii cu miros greu. Ce m-a frapat a fost că mai toţi ăştia aveau în loc de tacâmuri, la îndemână, câte o secure, o rangă sau o coadă de lopată. Se mai auzeau din când în când huiduieli, dar nu presimţeam nici un pericol iminent. Am dat mai multe ture prin piaţă, ba chiar am vorbit cu nişte mineri care nu prea ştiau de ce sunt acolo dar că "ne-au zis de la sindicat să venim". Mă pierdusem prin mulţime de colegii mei. În plus, simţeam că îmi vine îngrozitor să urinez. Am luat-o cătinel pe străzile cu vile dichisite şi denumire de capitale din spatele Palatului Vict