Soarele sângeriu a înroşit plapuma subţire de nori, aruncând o lumină stranie peste pământul îngheţat. Trenul de navetişti străbate încet câmpia purpurie, dar în cele trei vagoane nimeni n-are chef de un răsărit grandios; unii moţăie puţin, alţii vorbesc verzi şi uscate, câţiva mai joacă un şeptic - oameni puţini, dependenţi de navetă. Trenul de dimineaţă încă mai are călători. Seara însă, la ultima cursă, controlorii abia dacă mai au cu cine schimba o vorbă. Făcut, parcă, de nişte duşmani, „Mersul trenurilor“ - cu ore imposibile la plecări şi sosiri, cu legături fără logică - a izgonit călătorii. Controlorii ştiu deja că lucrează pe un tren care va ajunge la capăt de linie.
Când li se spune să noteze în nişte tabele seriile biletelor verificate, e semn că birocraţii de la Regională vor să ştie câţi călători mai circulă pe ruta asta.
Aşa dispare un tren, prin sondaj; mai întâi se tipăreşte un „Mers“ croit pentru microbuze, apoi sar din schemă încă 200 de trenuri, cu motivul clasic: nu sunt călători! Dar s-a străduit cineva să mai fie? Altădată, trenurile pe distanţe scurte erau pline-ochi.
Garniturile circulau des, aveau legături bune, iar oamenii preferau acest mijloc de transport pentru că era ieftin şi la îndemână. Până în ’96, erau cozi imense la casele de bilete. De atunci, nimic n-a mai fost ca înainte: s-au făcut restructurări anapoda, s-au tăiat investiţii vitale, s-a furat.
Au dispărut gări, fonduri, oameni. Maşinile au împins trenurile pe linie moartă, iar valul de rugină care a ros mii de kilometri de şină continuă să se întindă ca un cancer. În urma prăpădului rămân doar ruinele haltelor părăsite şi fanteziile cu trenuri pe pernă magnetică.
