Pe liderii puterii actuale îi deranjează libertatea presei, cea care le-a oferit locuri în fruntea ţării erodându-i pe liderii anteriori. Dacă presa nu era liberă, ci atârnată de Guvern, de preşedinte, de instituţii de stat, continuitatea la cârmă a celor ce apucaseră să pună mâna pe putere era asigurată, pe tot parcursul vieţii lor, cu mici întreruperi datorate unor revoluţii sau unor lovituri de stat.
Fără a deveni cu adevărat obiectivă (probabil, ideal imposibil!), presa n-ar fi putut fi liberă, depinzând de stat, de cenzura politică sau economică. Presa, nu fiecare ziar. Căci un ziar poate - mai evident sau mai ascuns - să reprezinte interese personale sau de grup, pe când toată presa ajunge aproape de obiectivitate prin concertul tuturor subiectivităţilor. De aceea mi se pare absurdă atacarea presei de preşedintele ţării, pe motivul că ar aparţine unor proprietari, pe care dumnealui îi numeşte, peiorativ, moguli. Vasăzică, libertatea presei devine culpabilă, din moment ce nişte ziare şi televiziuni îşi permit să critice pe preşedinte sau pe premier. Nedreptatea acestui atac e cu atât mai mare, cu cât tocmai acele ziare şi acele televiziuni i-au adus la putere şi pe preşedinte, şi pe premier.
Personal, am avut de suferit, în multe momente de viaţă, din cauza libertăţii (nesăbuite a) unor publicaţii şi a unor televiziuni. Cu destule excese ideatice sau de limbaj nu sunt nici eu de acord, chiar dacă ele nu mă privesc direct.
Nu-mi place vulgaritatea. Am semnalat în mai multe rânduri abjecţia unor campanii de desfiinţare a unor oameni, a familiilor lor sau a defectelor personale. Mă doare superficialitatea cu care, în pagini ale presei române şi la emisiuni ale televiziunilor noastre, fabrica de etichete lansează, cu patimă bolnavă, etichete care, prin repetiţie obsesivă, se lipesc de oameni a căror substanţă e alta decât
