Cunosc destui oameni care in anii ‘90 il respectau pe Theodor Stolojan intr-un mod in care nu stiu sa fi fost respectat vreun alt demnitar roman contemporan. Un respect fara fisura, pentru un set de calitati foarte rare prin partile noastre. Care nu aveau legatura nici cu modul in care a facut politica, nici cu prestatia sa publica, in general, nici cu functiile pe care le-a ocupat. Era doar stima pentru un om care isi stapanea foarte bine meseria. Care stia exact de ce 2±2 fac 4, a carui viziune economica se fundamenta pe adevaruri la fel de simple si de clare.
Un om cu un soi de anticharisma care il punea deasupra celorlalti politicieni pentru ca isi permitea luxul de a nu fi populist. Aceasta parere nu le-a fost stirbita de hotararea de a nationaliza valuta. Chiar si oameni de afaceri care au fost loviti de decizia lui recunosc ca era singura sansa de a salva un stat adus in pragul falimentului de ideile si actiunile comunistoide ale lui Iliescu. In schimb, priza lui Stolojan a fost confirmata in momentul cooptarii lui in structurile Bancii Mondiale.
Cand a revenit in tara insa, dupa sapte ani de activitate intr-o institutie financiara de top, soclul de profesionalism pe care Stolojan a stat in ochii multora a inceput usor, usor sa se topeasca in mocirla politicii romanesti. Nu doar prestatia sa politica medie, daca nu chiar mediocra, i-a matuit stralucirea, ci si dezvaluirea a tot soiul de afaceri in care a fost implicat.
Personal, am inceput sa ma uit altfel la Stolojan in clipa in care am aflat ca el a inchis oficial, in perioada in care a fost prim-ministru, operatiunile de cautare a conturilor lui Ceausescu. si nu neaparat pe cea de identificare a posibilei averi secrete a fostului dictator, cat mai ales depistarea sumelor provenite din multitudinea de operatiuni de comert exterior care se aflau in derulare in momentul decembrie 1989. Su