"Mă numesc Corina Macarie, am 35 de ani, acum. La vârsta la care trebuia să intru cu de-a sila în cimitir pentru a aduna castane pe post de muncă patriotică aveam 14 ani. Făceam «onorurile» de pe la 6 ani, când crucile şi îngerii din Cimitirul Central Cluj mă înspăimântau.
Detaşamentul meu de pionieri nu ştiu cum se face că ajungea mereu fruntaş. Poate că şi concurenţa era o chestiune la fel de relativă ca astăzi, când mă întorc pe firul memoriei înapoi, la zilele acelea din Hajongard. Cel mai mare şi cel mai vechi din Cluj - Hajongard. Elegant, tăcut şi frumos aş spune acum, Cimitirul Central era pentru mine doar locul în care mergeam să adun castane. Prin tăcerea şi pustietatea lui îngheţată, populată cu figurine din marmură şi ciment, mă făcea să mă simt speriată de propria-mi vivacitate.
În Parcul Central, în Grădina Botanică sau poate pe aleile dispărute ale oraşului pe unde mai existau încă nişte rămăşiţe de castani se înghesuiau toţi pionierii să adune cele două kilograme de castane obligatorii. Singurul loc unde mai puteai găsi castane rămânea cimitirul.
În primăvara lui '89 ni s-au cerut castane pentru Plafar. Obligatoriu. Am încercat să ripostez: «Castane, primăvara?!.. Şi dacă nu găsim două kilograme?». Dirigintele, profesor de fizică, m-a privit peste ochelari: «În tot Clujul, mai găseşti două kilograme dacă mai cauţi», mi-a retezat-o scurt.
Am decis să merg la adunat de castane într-o dimineaţă de luni. De ani de zile mergeam la şcoală «de după-amiază». Nu erau nici şcoli şi nici clase destule pentru noi. Intram la ore pe la 13:00 şi ieşeam din şcoală pe la 7:00-8:00 seara. Părinţii mei mergeau la serviciu de dimineaţă.
Practic am crescut «cu cheia-n gât», fără să-mi văd prea des părinţii. Ca şi cum România, cel puţin pentru mine, era un soi de mare orfelinat, în care aveai părinţi, dar de
