Mitul infailibilităţii economiei de piaţă a luat sfârşit în 2008, fundaţia capitalismului fiind zdruncinată serios de debutul crizei financiare în Statele Unite. Şi în timp ce mulţi trâmbiţează sfârşitul acestui sistem politico-economic, şi mai mulţi se întreabă cu ce va fi înlocuit.
Nostalgicii comunişti tânjesc după o revenire a socialismului, alţii vorbesc despre capitalismul intervenţionist-etatist ori despre apariţia în următoarele decenii a unui sistem cu totul diferit, care va pune o mai mare presiune pe individ sau, din contră, care va fi nevoit, la presiunea străzii, să-i acorde mai multe drepturi.
În plină anarhie economică însă, reţetele şi doctrinele se dovedesc inutile, iar ceea ce devine cu adevărat important, cred, este evitarea greşelilor fundamentale şi, mai cu seamă, a repetării erorilor trecutului. După 40 de comunism şi alţi 20 de tranziţie bolnavă, cred că România nu-şi mai poate permite să se întoarcă acolo de unde nici nu a plecat bine: la un sistem în care statul joacă rolul principal, dirijând resursele după criterii - vrei, nu vrei - clientelare.
Dincolo de parfumul de 1 aprilie, textul de pe prima pagină a ziarului "Obiectiv" de astăzi este şi un semnal de alarmă asupra exceselor pe care statul le-a făcut şi le-ar putea repeta pentru o cauză, chipurile, nobilă, justificată de criză ori de un alt bau-bau care ar ameninţa siguranţa naţională. În fond, tot mai multe voci pornite din zona de stânga, aflată la putere, încearcă să impună ideea că rolul statului în economia şi în societatea românească trebuie să fie mai pronunţat.
Cred însă că alte ţări, unde administraţia publică nu este atât de coruptă, îşi pot permite exerciţiul ăsta, jocul de-a etatismul, dar că în România asta nu ar însemna decât o notă de plată mai mare în buzunarul românului de rând şi al firmelor care nu au prieteni apropiaţi în aparatul birocrati
