Vali Cristea avea 19 ani în 1989. Încă din septembrie 1988, de-ndată ce a terminat clasa a XII-a a liceului CFR, a trebuit să-şi pună uniforma de soldat şi arma în spate. Vorba vine, căci de armă aproape că nici nu s-a atins, decât pentru o scurtă perioadă, de câteva săptămâni, misiunea principală a soldaţilor din acea perioadă nefiind instrucţia, ci munca. Cât mai multă şi mai spornică.
"Armata la mine a ţinut 1 an şi patru luni. Puteam să amân începerea stagiului, dar nu am vrut. Din clasa în care am învăţat, doar eu am ales să plec aşa de tânăr în armată. Aş fi putut să scap de ea sau să o încep mai târziu, mai cu seamă ca aveam un văr, care lucra la comisariatul Sectorului 6 Bucureşti şi care m-ar fi ajutat cu siguranţă.
Pe-atunci însă, nu prea aveam chef să mă angajez, să intru la stăpân, iar armata mi se părea un mod bun de a face să treacă timpul. Am fost un pic debusolat când am auzit că nu pot să fac armata în Bucureşti. Nu aveai voie să-ţi satisfaci stagiul militar în oraşul în care locuiai. Aşa că, ajutat tot de vărul meu, am ajuns destul de aproape de casă, în Giurgiu. Înainte să plec în armată am avut grijă să mă duc la noul meu loc de muncă, pe care îl primisem prin repartiţie imediat ce am terminat liceul. Pe diploma mea scria electromecanic-locomotivă. Am fost două zile la lucru, pe Griviţa, mi-am cunoscut şeful, după care am plecat. Era bine, că nouă ne mergea vechimea în muncă.
La unitatea din Giurgiu am ajuns cu trenul. Fratele meu m-a dus la gară. La intrare în unitate, mi s-a azvârlit un pachet de haine, mi-au luat toate lucrurile personale şi gata, erai soldat. Când să mă îmbrac cu ele, am constatat că pantalonii erau prea scurţi şi extrem de largi, iar bluza foarte strâmtă. M-am dus şi i-am spus cadrului militar care îmi dăduse hainele: «N-am ce-ţi face, schimbaţi-le între voi!», mi-a răspuns el, î
