Cine nu e cu Băsescu e comunist. Cine nu e liberal e socialist. Homosexualii sunt nişte animale.

Ţiganii sunt toţi hoţi. Creştinismul e bun, islamul e rău. Nemţii sunt ingineri. Ungurii sunt antiromâni. Francmasonii sunt mafioţi spălaţi. Străinii ne vor răul. Nu în ultimul rând, evreii sunt pişicheri - cu toţii şmecheri şi profitori. Bineînţeles că fiecare din proclamaţiile de mai sus e absurdă în finalitatea şi în certitudinea sa. Ca orice stereotip, ea reprezintă o simplificare grobiană a unui lucru complex, un mod de a reduce o lume gri, curbată şi relativă la alb şi negru, unghiuri drepte şi absoluturi. Acest editorial nu este însă despre stereotipuri în sine, ci despre priza pe care ele o au în România.

Este vorba despre acea încrâncenare furibundă care constituie cernoziomul cultural pe care stereotipurile şi prejudecăţile prind putere şi ajung din simple buruieni adevăraţi copaci cancerigeni. Semnele acestei încrâncenări sunt omniprezente. De la traficul rutier la programele TV, vedem o Românie cu volumul dat la maximum, atât la propriu, cât şi la figurat - din punct de vedere emoţional, cultural, politic. Societatea pe care o generăm este cu siguranţă dezordonată, aşa cum a remarcat recent Horia-Roman Patapievici.

Ea are însă nişte puternice şi cronice puseuri maniheiste, absolutiste, pseudo-puriste. Putem spune că acea încrâncenare reflectă o aprigă năzuinţă către ordine şi disciplină, exprimată în cvasiverdicte încremenite în intoleranţă. Vorbim, practic, despre un fundamentalism - despre ortodoxism în definiţia iniţială a conceptului, de aderenţă strictă la anumite norme percepute ca fiind pure. Este, de fapt, vorba despre ignoranţă deghizată nereuşit în sclipiciul năzuinţei spre mai pur, despre murdărie deghizată în curăţenie.

Problema este că lumea din jurul nostru se pretează din ce în ce mai puţin aces