Prairie Home Companion” (“Ultimul Radio Show”) a fost – la origine – titlul celui mai celebru show de radio din SUA, al cărui creator (Garrison Keillor) a scris scenariul, jucînd propriul rol în filmul omonim al lui Robert Altman. Acesta a murit puţin după, dar şi-a făcut ieşirea din scenă cu o punere-în-scenă/punere-în-abis cîntată, care e una dintre cele mai bune creaţii ale sale: o reverenţă amuzantă, antrenantă şi profund emoţionantă faţă de lumea spectacolului.
Filmul invită comparaţii cu “E la nave va” al lui Fellini şi “All That Jazz” al lui Fosse, dar – dincolo de sertarul cinefil în care poate fi aşezat – este o operă clar testamentară: Altman ştia că era ultimul său film, aşa că l-a vrut mai mult o oglindă întoarsă spre lume decît spre el însuşi.
Bătrînul copil teribil, care se jucase de-atîtea ori “de-a Hollywoodul” punînd mustăţi Giocondelor venerate de producători (de la genuri la trenduri şi de la star-system la box-office), îşi permitea o tiflă finală ce trimitea finanţiştii veroşi direct în Iad, împărţindu-şi totodată inima (el, veşnicul mizantrop) la toţi cei care se bucură şi ne bucură făcînd show; filmul său e o scrisoare de adio trimisă celor a căror inimă bate în ritmul Artei, bătînd mai tare atunci cînd Arta e în pericol...
Căci, dacă lumea e o scenă, scena însăşi a devenit scîndura unei corăbii pe care unii (personajul lui Tommy Lee Jones, în film) încearcă s-o lege la chei; show-ul pe care-l dă mica familie a teatrului Fitzgerald în faţa unui public nevăzut (şi care-i are ca protagonişti pe Meryl Streep, Lily Tomlin, Lindsay Lohan, Woody Harrelson, John C. Reilly etc.) este ultimul: teatrul urmează să se închidă.
O femeie frumoasă şi misterioasă într-un impermeabil alb (Virginia Madsen) trece de la unul la altul, făcînd parcă inventarul final. Cei de pe scenă cîntă, spun cuplete şi glume
