Nostalgia privitorului se leagă îndeobşte de performer. În funcţie de vârstă şi de preferinţe, ţi se poate face dor de Vraca sau Gabin, de Pliseţkaia sau Nureev, de Gaţu sau Dobrin.

Tânjind după actele lor de seducţie, tânjim de fapt după propria tinereţe, după acea iluzie a frăgezimii din care au rămas un abur şi câteva amintiri. Şi mai e ceva, un lucru omis în timpurile astea haotice, tragicomice şi niciodată plictisitoare: exemplaritatea nu e doar prilej de invidie şi admiraţie. Ea invită la identificare. După ce ne-am aplaudat eroii de-o zi, de-o peliculă sau de-un sezon, ne-am dorit să fim ca ei. Ne-am visat surâzând ca Redford, driblând ca Maradona, jucând ca Alec Guinness şi dansând ca Fred Astaire. Am răsfrânt gloria lor asupră-ne şi ne-am proiectat înfriguraţi pe scenă, urmăriţi fie de un părinte umflat în pene, fie de colegii împietriţi de extaz, fie de o iubită cu ochii mari. „Nadia” lui Ioan Chirilă, reeditată alaltăieri, modifică datele problemei.

„Nadia” e cartea unei duble nostalgii - faţă de un spor tiv, dar şi faţă de cel care i-a devenit cronicar. Iată o simetrie reconfortantă, mai ales într-o vreme când penuria de modele face loc unor batalioane de şarlatani, agramaţi şi nătărăi. Dintr-un foc, cititorul are în faţă doi oameni pentru care lumea a oftat deopotrivă admirativ şi invidios. Multe familii şi-au botezat fetiţele Nadia, mulţi logodnici ai hârtiei s-au visat Chirilă.

Nadia Comăneci a decolat de la Oneşti şi-a aterizat în vitrina omagiilor superlative: zeiţă, prinţesă, lebădă etc. Ioan Chirilă a izbutit un lucru pe care nu se înghesuie să-l laude nimeni: a devenit subiectul a două clişee - un privilegiu rezervat în mod normal sportivilor. Unul este o propoziţie din mitologia şcolară („Am citit cărţile lui nea Vanea pe sub bancă, la ore”), celălalt un supranume repetat cu osârdie: „patriarhul presei sportiv