Atracţia grotescului, dus deseori pînă la extrem, a făcut, după 1989, mai multe victime printre regizorii din „vechea gardă“ a filmului românesc, însă cu siguranţă cele mai nefaste rezultate sînt decelabile în involuţia postcomunistă a lui Mircea Daneliuc, un cineast odinioară meritoriu. Odiseea scabrosului daneliucian continuă pe marile ecrane cu un „film“ al cărui „scenariu“ (ghilimelele sînt obligatorii!) are la bază fragmente din Marilene, romanul aceluiaşi autor, care i-a inspirat şi Sistemul nervos (2005). Mi-e foarte dificil să scriu despre Marilena evitînd cuvinte din seria semantică „abominabil“/„dezgustător“/„oripilant“ ş.a.m.d.; dacă le-aş folosi, mi s-ar reproşa (probabil de către cineva care n-a văzut „filmul“ şi nici creaţiile imediat anterioare ale regizorului) că nu înţeleg estetica urîtului, însă urîtul lui Daneliuc a devenit complet inestetic. Transformarea nu a început recent: cineastul a fost primul nostru „mizerabilist“, cu mult înaintea lui Puiu şi a celor care l-au urmat. De pildă, unii spectatori pudibonzi au fost scandalizaţi, acum trei ani, de o secvenţă de la începutul Legăturilor bolnăvicioase (Tudor Giurgiu), în care Alex (Ioana Barbu) stă pe closet, însă Marilena (Cecilia Bârbora) se află în această postură cam un sfert din „film“. Ce mai face ea în rest? Se pipăie sau este pipăită, face sex de voie şi de nevoie, aleargă de la un bărbat la altul şi, în pauzele dintre ei, încearcă să crească un copil. Nu prea înţelegi cum de toţi masculii de pe ecran sînt sensibili la farmecele ei (la fel ca regizorul-scenarist la cele ale soţiei sale, se pare, din moment ce a distribuit-o în rolul principal, deşi personajul ei trebuia să fie cu mult mai tînăr), dar asta n-ar fi o problemă atît de mare, dacă am empatiza cu eroina sau măcar am reuşi să-i înţelegem resorturile interioare (ceea ce regizorul cu siguranţă n-a reuşit). Ce înţelegem, tot