Şi mă iubea, şi mă bătea, şi cîine eu... et caetera Cerbul boncăluieşte, albinoiul dansează, leul rage mieros, exemplul exemplifică. Poate că nu e bărbătuş în darwina natură care să nu fi încercat să-şi seducă femeiuşca folosindu-se de-o ce artă-ntru împerechere. Nu ştiu cum e la mutele amoebe, nu vreau să ştiu cum e la brutalişti, dar la anthropoi e mai melo-politic: lăutarii o ard tare, un Kleidermann din fundal face lumînările cinei romantice să tremure, pielicică de găină, cu brr şi vai şi roz, ba chiar cîteva note din Internaţională, fluierate ştrengăreşte la o nevoie şi-o adică, numa-numa să se lase domnişoara de mătase. Cîte balcoane n-au vibrat, cu structura lor de rezistenţă dubioasă cu tot, sub acţiunea serenadelor? Cîte ferestre nu s-au scuturat ca oglinzi semioarbe ce-s? Cîte jaluzele nu s-au trezit transparente şi la Koala-Lumpur, ruşinate de cîntec cam ca puştiul prins cu pantalonii-n vine şi cu deştele în borcanul de dulceaţă? Cîte? Cît e paralela şi meridianul, badea zice cu cetera, ca să deschidă, acompanieze şi prelungească istoria feromontei prin seculi şi văioage. Pianul mecanic avea să fie inventat mai tîrziu; la fel, dar din ce în ce mai tîrziu, gramofonul–radioul–televizorul–picapul–magnetofonul–casetofonul–CD player-ul–Ipod-ul, după cum tehnica bătea pas de defilare să priceapă podul fibrilant al istoriei. Această progresivă alienare a cîntecului de om şi-a fluieratului de buze ar fi putut să înceapă de azi (de ieri), dar nu a. Istoria e mai veche şi mai înfricoşătoare, doamnelor (şi domnilor)! Ea a început cînd secolul era al şaptesprezecelea după evenimentul de pe Golgota, în imperiul unde soarele, orbit de alzheimerul fuduliei, uitase cum să apună. Atunci, şi cred că de aceea, Tirso de Molina i-a dat drumul unui nou personaj să cutreiere liber prin fantasmariul doamnelor şi domnilor depopulatei Spanii. Aşa s-a dat la vedere Don Juan,