Medicul cardiolog mi-a zis să merg zilnic patru kilometri pe jos. Asupra mea, cifrele au un efect radical. S-ar putea spune că sufăr de boala preciziei. Dacă doctorul mi-a spus că trebuie să merg patru kilometri, şi merg doar trei şi nouă sute optzeci de metri, am probleme cu inima.

Nu-i nici o îndoială că există un sindrom al exactităţii, aşa cum există unul al aşteptării degeaba şi unul al butoanelor. Un prieten, care a decis să stea o săptămână departe de stresul urban, s-a dus în Apuseni, într-o căsuţă fără curent electric din vârful muntelui. După prima zi a leşinat, iar când l-au luat cu salvarea şi i-au stabilit diagnosticul, a reieşit că omului i se făcuse rău fiindcă nu apăsase douăzeci şi patru de ore nici un buton de telecomandă şi nici un întrerupător. Amicul se îmbolnăvise de o nebutonare acută.

Cu harta în faţă, am stabilit mai multe trasee dus-întors, pentru zilele în care nu aveam absolut nici un motiv să ies din casă. În toate metropolele lumii, se spune "să ies în oraş". În Bucureşti, ieşitul din casă nu e totuna cu ieşitul în oraş. Tot ce te motivează în alte oraşe să umbli de dragul umblatului, al plimbării, la noi te inhibează. La Milano, o apuci la întâmplare pe o stradă şi te uiţi într-o desfătare la clădiri. La noi, numai un nebun iese din casă ca să se uite la blocuri. La Paris, te duci într-un cartier vechi şi iei la rând parcurile şi zonele cu verdeaţă. Într-o dimineaţă, mi-am făcut porţia de kilometri pe străzile vechi dinspre Mântuleasa. E atâta îngălare, nepăsare şi sufocare, pe vechile uliţi negustoreşti şi boiereşti ale Bucureştiului, că pleci să-ţi vindeci o suferinţă a inimii şi te alegi cu alta şi mai gravă, a privirii. La Londra, poţi să baţi o stradă de zeci de ori şi tot mai ai ceva de descoperit. La noi, îţi ajunge o singură preumblare, făr alt scop decât contemplaţia şi meditaţia, ca să nu mai vrei