Nicolae Coande, Vînt, tutun şi alcool, Editura Brumar, Timişoara, 2008, 84 p. Marginalitatea, asumată sau doar enunţată, este una dintre temele predilecte ale discursului poetic contemporan. Ea ocupă un loc foarte important şi în poezia lui Nicolae Coande, prezentă încă din volumul de debut, intitulat chiar În margine (1995). Însă, toată poezia sa este un manifest împotriva marginalităţii, prin efortul de a-i conferi un sens şi de a o converti în ocazie favorabilă introspecţiei. Căci, departe de lumea dezlănţuită, poetul avea posibilitatea de a se adînci, cu răbdare, în sine, de a fora atent, pentru a scoate la suprafaţă autenticitatea cea mai profundă a fiinţei. Ceea ce nu însemna un refuz al lumii, ci o încorporare a ei. Şi acest fapt se manifestă progresiv, în următoarele volume, în Fincler (1997) şi Fundătura Homer (2002), dar mai ales în Folfa (2003), cînd discursul, uneori prolix şi aluvionar, forţează limitele coerenţei spre a lăsa loc exprimării sinelui, după cum anunţă autorul prin intermediul unui motto aparţinîndu-i lui Pier Paolo Pasolini: „Ori să te exprimi şi să mori, ori să rămîi neexprimat şi nemuritor“. O urmare mult mai evidentă a alegerii sale este cel mai recent volum, intitulat Vînt, tutun şi alcool şi apărut toamna trecută în eleganta colecţie de poezie a Editurii Brumar. Deşi nu renunţă nici aici în totalitate la explorarea interiorităţii, poetul accentuează mult mai mult latura sa diurnă, socială, exterioară, iese în lume, se expune, ia atitudine. Intenţia este vizibilă chiar din titlu, vîntul fiind un element exterior/de exteriorizare – spre deosebire, de exemplu, de ploaie, care invită la intimitate – şi care, indiferent de intensitate, are tendinţa de a modifica starea lucrurilor, de a răvăşi ceea ce atinge. Mai mult, tutunul şi alcoolul nu sînt decît nişte agenţi – cei mai banali şi, poate, cei mai eficienţi – care incită la exterio