Nu îl cunosc pe Alexandru. Dar îl cunosc pe Mihai, fratele de pe partea aceasta a Prutului. Nu am citit nici o carte a lui Alexandru. Dar mi-au trecut pe sub ochi foarte multe cronici dedicate lui. Mi-am spus: e tînăr, o să tot scrie, cînd mă mai eliberez de poveri, împrumut Pizdeţ de undeva, că prea a făcut vîlvă! Da, Pizdeţ, repet pentru timpanele oripilate! Aici este vorba de literatură, ca în cazul unei poveşti de-a lui Creangă... Cu Mihai corespondez des, chiar colaborez la Tiuk!. De vreo două ori am împărţit o rubrică din revista Cuvântul, care se numea chiar „Cuvîntul Basarabiei“. Am făcut altceva – nu am citit cărţile celor doi fraţi pentru că nu am timp, ca fiecare om, am treburile şi lecturile mele prioritare – am citit, în schimb, manuscrisul tatălui lor, un volum de mărturii culese de la supravieţuitori ai foametei din Basarabia... Basarabia este una dintre priorităţile mele de suflet. Datorită, în primul rînd, lui Paul Goma. Însă, cronologic vorbind, aveam această „sensibilitate“ de pe vremea studenţiei. Editorii din România nu s-au grăbit să publice cartea tatălui. Nu ies bani din difuzarea ei! În schimb, s-au grăbit binişor să îl editeze pe Alexandru. El aduce şi „rating“ şi imagine, iar editorii, probabil, nu ies în pierdere financiară cu el. Este deja un „brand“. Cu alte cuvinte: Alexandru Vakulovski, tînăr român originar din Basarabia, absolvent al Universităţii din Cluj – ROMÂNIA –, scriitor român de limba română, traducător în limba română, locuitor al României... expulzat de autorităţile române, cu o interdicţie de intrare în România, pe o perioadă de doi ani şi jumătate. Patru ani a aşteptat dosarul lui acceptul pentru acordarea multmenţionatei cetăţenii. Asta în timp ce tinerii români cu cetăţenia moştenită odată cu certificatele de naştere – şi cei un strop mai răsăriţi şi cei mînaţi de fiorul pragmatic – se grăbesc să plece în „ţări