Sintagma „limbă de lemn“ a intrat în uz cu referire directă la o anume standardizare, anchilozare, stereotipizare a limbajelor specializate din zona ideologiei politice, măcar că asemenea fenomene se dezvoltă şi în alte arealuri. Există o limbă de lemn a absolvenţilor de filozofie, a istoriografiei oficiale, a criticilor de artă, a astrologilor şi a altor domenii şi subdomenii, despre care se discută mai puţin. Dar, lansată sonor de Françoise Thom într-o lucrare apărută în 1987, tradusă în româneşte în 1993 şi intitulată chiar prin această sintagmă, cu trimitere evidentă la deformarea sofistică şi diplomată a limbii în uz prin folosirea anumitor parafraze şi formule tipizate, conforme cu viziunea regimului politic comunist, limba de lemn a părut predestinată evocării sistemului socialist. Desigur, iniţial, despre ea s-a vorbit în alte contexte, expresia venind din Polonia, trecînd apoi în rusă şi avînd o vechime de mai bine de un secol. La răscrucea anilor ’70-’80 ai secolului trecut, ea s-a încetăţenit şi în Franţa, desemnînd iniţial discursul practicat de politrucii roşii şi extinzîndu-se, prin comparaţie, şi la modurile discursive ale unor politicieni şi tehnocraţi occidentali, similari cu primii prin apucăturile lor în materie de comunicare. De aici mai departe, xyloglossia (de la xylon – „lemn“ – şi glossa – „limbă“) s-a dezvoltat în funcţie de disponibilitatea cercetătorilor, în diverse ţări, prin diverse contribuţii, putînd fi astăzi desemnată ca o ramură nouă, interesantă, a explorării ştiinţifice, atît prin contribuţiile ei la cunoaşterea formelor concrete de manipulare politică totalitară prin limbaj, cît şi ca fenomen de pus în legătură cu sofistica, cu relaţia dintre conţinut şi formă în comunicare, cu tipologia limbajelor şi cu ideea de ste-reotip lingvistic, cu raporturile dintre creativitatea şi entropia oralităţii, dintre bruiaj şi transmiterea